Matematicianul în cetate: Simion Stoilow şi poziţia publică a intelectualului în vremuri de restrişte

„Matematicianul în cetate: Simion Stoilow şi poziţia publică a intelectualului în vremuri de restrişte”, Studii şi comunicări/DIS, Vol. IV, 2011, pp. 389-402;

Sursa: https://studii.crifst.ro/doc/2011/2011_3_03_02.pdf

ABSTRACT. The paper highlights the directions and problems of public importance posed by the mathematician Simion Stoilow between 1936 and the fifties. The first, within which Professor Stoilow was directly involved, is the organisation of the univer‑ sity and its internal democracy. But these aspects are related to the general situation of the Romanian society. Second, the mathematician has supported indirectly the principles and the democratic and progressive politics by promoting rationalism in a quite Kantian spirit. Just this spirit, opposed to any intellectual subordination, would be the motive of the clash between the ide‑ alistic and probe man Stoilow and Stalinism. But Professor did not abdicate of his principles.

KEYWORDS. Simion Stoilow, intellectual, inter‑war Romania and beginning of the popular revolution, public sphere, democracy, university.

Prolegomene

În cele ce urmează, surprindem o destul de rară manifestare a personalită‑ ţii intelectualilor: aceea de voce a poporului, deci de purtător al cuvântului critic non‑conformist, deci opus mainstream‑ului.

Această manifestare este de două ori legitimă: o dată, deoarece intelec‑ tualul are, în principiu, instrumente superioare (concepte, rigoare logică, perspectivă critică) pentru a trata problemele. Apoi, deoarece a vorbi des‑ pre problemele publice nici nu ţine de vreo competenţă specială şi greu de atins. Potrivit lui Protagoras, „atenienii şi ceilalţi greci, când este vorba de meşteşugul clăditului sau despre vreun alt meşteşug, socotesc că puţini au căderea să‑şi dea cu părerea, iar dacă cineva care nu e printre cei puţini ar vrea să îşi dea cu părerea, ei nu îi îngăduie…când însă trec la discutarea chestiunilor ce presupun pricepere în treburile cetăţii, care se întemeia‑ ză toate pe dreptate şi chibzuinţă, e firesc să îngăduie oricui să‑şi dea cu părerea, socotind că fiecare are parte de această pricepere, altminteri nu ar exista cetăţi”2. Cu alte cuvinte, problemele publice implică participarea la înţelegerea şi rezolvarea lor a celor pe care aceste probleme îi afectează. Anticii nu vorbeau, desigur, de interese, dar apartenenţa la comunitatea organizată era socotită drept criteriu al necesităţii, şi nici măcar doar al posibilităţii, de a participa la rezolvarea problemelor comune. În subtext exista, desigur, celălalt criteriu: cel al fiinţelor raţionale (şi libere), capabile în virtutea acestei exercitări a logos‑ului să delibereze asupra raporturilor sociale şi să fie sensibile faţă de dreptate şi nedreptate.

Mai departe, există două aspecte teoretice în tradiţia problemei: unul este rolul intelectualului în cetate, deci dincolo de câmpul specializării sale. Şi nu este vorba neapărat de ocuparea funcţiilor politice. Ba dimpo‑ trivă, tocmai situarea exterioară acestor funcţii permite implicarea liberă în dezbaterea publică a problemelor comune, chiar incitarea unei aseme‑ nea dezbateri.

Pitagora, ilustrul strămoş al matematicianului discutat aici, a insistat în secolul al VI‑lea î.e.n. asupra necesităţii de a dezvolta în comun, prin dia‑ log raţional, principiile comportamentului bun şi pentru individ şi pentru societate. Astfel, omul trebuie să fie „cetăţean al unui stat bine condus”3, iar asta înseamnă, între altele, cultivarea relaţiilor de prietenie şi astfel a egalităţii4.

Al doilea aspect este cel al ieşirii publice a intelectualului, altfel spus, al publicităţii pe care o face ideilor sale privind binele public. În perspectiva iluministă a încrederii în raţiune, Kant a avansat două idei care susţin publicitatea ideilor de interes comun. Întâi, că dacă cei de la conducere nu fac tot ce trebuie pentru oamenii din stat este că ei nu cunosc multe situaţii reale: ca urmare, oamenii au datoria de a face peti‑ ţii şi sesizări în urma cărora, deoarece buna credinţă a conducătorilor este prezumată, lucrurile se vor rezolva satisfăcător5. Aşadar, populaţia trebuie să facă publică perspectivele din care judecă diferitele probleme de inte‑ res comun. Apoi, că, deoarece gândirea critică a fiecărui individ este în funcţie nu numai de propria voinţă, ci şi de raporturile sociale (deci, poli‑ tice), şi atunci când categoriile guvernante se comportă ca nişte „tutori”, „prostind” populaţia („având grijă ca aceste făpturi liniştite să nu facă nici un pas în afara ţarcului în care le‑au închis”) şi arătându‑le „primejdia care le‑ar ameninţa”6 dacă încearcă să gândească critic, atunci când aceste categorii „implantează prejudecăţi”7, atunci este nu doar permisă, ci de‑a dreptul necesară critica socială. Dar oamenii trebuie să se comporte dual: ca membri ai instituţiilor, deci îndeplinind nişte funcţii private8, ei trebu‑ ie să respecte întocmai regulile existente, având un „comportament pasiv”9 şi acţionând „în virtutea unei instanţe asupra căreia nu au putere”10. În acelaşi timp, ei trebuie să facă „în toate privinţele uz public de raţiunea proprie”11, adică „să‑şi exprime public părerile asupra nepotrivirii, ori chiar a nedreptăţilor”12, adresându‑se publicului, „adică lumii”13 în calitate de cetăţeni care gândesc liber.

Aceste menţiuni la literatura veche ne deschid drum judecării poziţiei publice a matematicianului Simion Stoilow. Adică ne permit să vedem cât de democrat, de încrezător în puterea informării şi a argumentelor raţio‑ nale şi de activ social a fost acest intelectual de mare clasă. „Sunt uneori, chiar în lumea noastră universitară, momente în care, unul sau altul, simte nevoia de a vorbi publicului mai larg, de a‑l informa, nu pentru că acel public ar fi mai bun sau mai curat în ţară la noi, dar pentru că ei cred că o anumită publicitate demnă, dar hotărâtă, dată unor anumite lucruri, ar putea totuşi, în unele împrejurări, contribui la îndreptarea lor”14.

Simion Stoilow şi universitatea românească

Există două surse ale scrierilor matematicianului român legate de pro‑ blemele sociale: propria carte, Matematica şi viaţa, editată în 1972, şi monografia dedicată lui în 198315.

Este interesant că în propria sa carte, matematicianul a pus mai puţine pagini cu subiect social, decât apar în monografie. Sfiala de a nu supralicita asupra trecutului, în opoziţie cu toţi cei care „rămăseseră mul‑ ţi”, pare să fie cauza.

În orice caz, principala problemă de interes social care l‑a preocupat pe profesorul universitar Simion Stoilow a fost viaţa universitară: organizarea universităţii, comportamentul universitar, eficienţa universităţii. Iar aspec‑ tele evidenţiate sunt extrem de semnificative nu numai pentru a înţelege mai bine istoria universităţii româneşti, ci şi pentru a vedea continuităţi şi discontinuităţi, inerţii şi spirit reformator în universitatea de astăzi.

Primul document în ordine cronologică în care matematicianul radio‑ grafiază deja universitatea este o scrisoare trimisă lui Ovid Densuşianu16 pe 31 decembrie 1936. Aici, autorul deplânge viaţa universitară „fără speranţe întemeiate de a‑i vedea ridicându‑se nivelul intelectual…rectorul‑ministru care exercită un fel de dictatură în administraţia universităţii…ignoranţa quasitotală câştigă teren printre studenţi”17.

Simion Stoilow era profesor la Universitatea din Cernăuţi. Impre‑ sia de mai sus poate trimite cu gândul că doar în teritoriul recâştigat în cadrul României reîntregite ar fi existat asemenea slăbiciuni generate poa‑ te de povara noii anverguri a statului român. Nu este, însă, aşa: nu numai pentru că matematicianul s‑a implicat, cum vom vedea imediat, în pro‑ punerile legate de noua Lege a învăţământului din 1937 care nu puteau, fireşte, să răspundă numai unor probleme particulare. Dar descrierile unui alt intelectual român, filosoful Nicolae Bagdasar, legat de Universitatea din Bucureşti şi, apoi, de la Iaşi, converg la aceeaşi imagine18.

Simion Stoilow nu a cercetat – nu era domeniul său – de ce decur‑ geau lucrurile într‑un mod destul de nesatisfăcător în universitate. El nu a vorbit, astfel, de caracterul birocratic al societăţii româneşti şi de condu‑ cerea birocratică a universităţii. Dar el a descris, iar descrierea este foarte preţioasă pentru istoricii problemei, ambii versanţi ai comportamentu‑ lui universitar. Pe unul, pregătirea intelectuală modestă a studenţilor era în tandem cu poziţia lor politică simplistă şi extremistă („obişnuitele tul‑ burări ‘naţionaliste’”). Pe celălalt, nivelul profesional nu foarte ridicat al profesorilor era însoţit de oportunism şi servilism („laudele entuziaste ale colegilor doritori de a‑şi plasa o fiică sau un nepot în administraţia uni‑ versitară sau la bibliotecă”) şi, deci, de un cvasi‑inexistent spirit critic şi reformist (pentru „o mişcare de informaţie şi de protestare”, de abia „am putut numi pe unul sau doi din colegi”19).

În propunerile pentru Legea învăţământului superior, Simion Stoilow s‑a ocupat de una dintre cauzele eficiente ale acestor situaţii: privilegiile impuse politic ale profesorilor universitari demnitari. Deoarece în proiec‑ tul de Lege se stipula că profesorii universitari aleşi sau numiţi în funcţii politice erau exceptaţi de la ţinerea cursurilor dar nu şi de la salariul de profesor universitar, neavând voie să aibă un concediu echivalent cu dura‑ ta mandatului politic, matematicianul a arătat că „singura soluţie logică în asemenea cazuri este concediul obligatoriu de la Universitate, pentru tot timpul cât durează mandatul sau funcţia profesorului care a primit‑o”. Altfel, „profesorul mai practic, care crede că poate fi în acelaşi timp şi la Bucureşti şi în provincie, înalt funcţionar cu mari răspunderi acolo şi om de ştiinţă şi de laborator aici, acesta va fi recompensat încasând, în acelaşi timp, două lefuri”… complicându‑se şi mai mult lucrurile atunci când pro‑ fesorul e şi decan sau rector20.

Grija pentru aplicarea în fapt a principiilor etice şi democratice care constituiau lozincile legitimatoare ale regimului politic şi, în orice caz, de care era profund convins raţionalistul Simion Stoilow, a mers mână în mână cu sensibilitatea sa de pedagog. Astfel, atenţia faţă de studenţi a implicat şi preocuparea faţă de condiţiile lor materiale şi spirituale crea‑ te de către universitate. De exemplu, căminele studenţeşti nu erau propice adăpostirii tineretului studios şi nu erau compensate cu mesaje educative entuziasmante şi înălţătoare (dar puteau oare să fie compensate?): de ace‑ ea rezultatul era că studenţii, reali sau nu („chemaţi şi nechemaţi”) erau „îngrămădiţi numeroşi în aceeaşi cameră, fără cărţi, fără cursuri (căci de această problemă nu se ocupă nici statul nici universităţile noastre în gene‑ re), fără, de cele mai multe ori21, nici cea mai slabă dorinţă de a‑şi cultiva mintea şi de a‑şi îmbogăţi spiritul, unii din cei buni se strică în contact cu cei răi şi, vrând nevrând urmează tradiţia încadrându‑se în atmosfera aşa‑ zis ‘naţionalistă’ a căminului pentru a deveni, în loc de oameni de carte, adepţi ai ideilor şi metodelor ce se cunosc”. Nu căminul universitar a fost cauza acestei situaţii, ci ansamblul mesajelor formative ale societăţii şi starea educatorilor. Dar rezultatul a fost „întristătoarea sărăcie intelectu‑ ală a unei părţi a tineretului nostru de azi, dispreţul său pentru orice este speculaţiune dezinteresată a spiritului sau avânt generos…: mentalitatea sa de turmă cu cultivarea şi exaltarea în mijlocul ei a instinctelor celor mai primitiv feroce”22.

Într‑un asemenea cadru al universităţii, nu este de mirare nici că profesorii universitari „fără nici un sprijin material altul decât pro‑ priile mijloace”23, „intelectualii români – atunci când nu au şi o avere particulară”24 trebuiau să recurgă la solicitarea ajutoarelor ministerului sau a fundaţiilor, nici că tocmai profesorii care au obţinut concediu de la uni‑ versitate atunci când au susţinut conferinţe de specialitate în străinăta te25 erau cei care trebuiau să ceară ajutor, nici, în sfârşit, că tensiunile din uni ‑ versitate şi din societate au putut îndrepta un spirit idealist şi democrat spre rezolvarea lor posibilă într‑o societate care urma să anuleze premisele lor.

În acest sens, sunt semnificative cuvântările lui Simion Stoilow – era deja rector al Universităţii din Bucureşti – la deschiderea anului univer‑ sitar (15 ianuarie 1945), la o adunare a Asociaţiei studenţilor Facultăţii de ştiinţe a Universităţii din Bucureşti (1945), la prima întrunire publică a Secţiei universitare a tineretului progresist (1945), ca şi interviurile şi arti‑ colele legate de funcţionarea şi perspectivele universităţii.

Astfel, înainte de toate, a considerat profesorul Stoilow, este nece‑ sar ca tinerii ce pătrund în universitate să cunoască situaţia reală şi istoria universităţii, rolul acesteia în „procesul de dezintelectualizare (de după Primul Război Mondial şi până la sfârşitul ultimului) a unei părţi a tine‑ retului nostru…o parte a tineretului nostru a fost împinsă pe panta aceasta (de „teorii inumane”, „mistici întunecate transformate în doctrine politi‑ ce zise ‘naţionaliste’”) cu o uimitoare inconştienţă de oameni ambiţioşi sau de vizionari halucinaţi”26. Ei bine, dacă „şi azi, un tineret dezaxat, dez‑ orientat îşi caută, şovăind, un drum printre idealuri distruse, printre idoli sfărâmaţi”, soluţia nu este de a propune idoli noi, ci de a instaura „drep‑ turile inteligenţei şi ale liberei raţiuni”, „cultul suprem: al adevărului şi al libertăţii de gândire, de cercetare şi de critică”, fără nici un dogmatism27. Iar în acest proces de construcţie, primordial, din nou, este să se arate tine‑ retului că şcoala şi cultura românească nu au fost reprezentate numai de vizionarii de mai sus ci, dimpotrivă, de cercetători serioşi a căror operă este valoroasă şi este parte a patrimoniului cultural universal28.

Simion Stoilow a fost şi un educator sensibil şi un profesor cu orizon‑ turi largi. De aceea, el a pus deschis problema stării de spirit a tineretului după război: cu „o vădită confuzie şi îndoială, cu o oarecare neîncredere şi dezorientare” şi, astfel, a răspunsului necesar la această stare de spirit. Acest răspuns „nu doreşte să violenteze nici o credinţă care este sinceră, nici o inteligenţă, nici o gândire, ea nu vrea intoleranţă şi nu vrea teroa‑ re”, el „vrea numai să convingă, prin raţiune şi prin fapte, prin lumină şi prin cuvânt…prin argumentul dialectic”. „Nu poate fi vorba de‑a face din d‑stră o turmă de oi, sau de a vă îngloba într‑un tot în care să dispară orice individualitate de gândire…Nu poate fi vorba de a distruge personalita‑ tea fiecăruia…”29.

Dar „timpul nu mai avea răbdare” şi impunea ceea ce raporturile isto‑ rice de forţe cereau. Poziţia lui Simion Stoilow a fost plină de idealism şi bună‑credinţă, deci de curaj. Astfel, într‑un interviu privind probleme‑ le universitare, el a arătat că există unele care nu impun frământări unei gândiri democratice, dar şi altele care nu au putut fi rezolvate încă în mod corect. De exemplu, sigur că accesul în universitate trebuia să fie liber, des‑ fiinţând orice numerus clausus. Dar, în acelaşi timp, dacă epurările – care implicau două criterii: politice şi de legalitate – pentru „cazurile notorii” nu au întâmpinat dificultăţi, pentru celelalte, cererilor grupării universitare democratice de a impune gradaţii în sancţiune „care ar păstra universită‑ ţii elementele de mare valoare ştiinţifică” „încă nu li s‑a dat satisfacţie”. Totuşi – să fi fost oare nevoia de a avea încredere în urmări? – epurările au evidenţiat că „personalităţile cele mai de seamă ale ştiinţei româneşti…au rămas străine de agitaţiile acelea nenorocite…”30.

Dar autonomia universitară? Această problemă care frământă şi astăzi a fost înţeleasă de către profesorul Stoilow în vechea tradiţie a uni‑ versităţii citită în cheie pozitivistă. Cu alte cuvinte, autonomia – constând în „libertatea de a‑şi alege corpul profesoral după meritele ştiinţifice con‑ statate de specialişti, libertatea organizării cursurilor…, libertatea de a‑şi alege reprezentanţii”, toate susţinute de o anumită independenţă materia‑ lă – nu mai era nici administrarea subiectivă a universităţii, experimentată înainte31, şi nici feuda reclamată astăzi de mulţi. Căci criteriul competen‑ ţei ştiinţifice, cum spunem astăzi – sau „meritele ştiinţifice constatate de specialişti” – este ceea ce limitează autonomia.

Devenit rector al Universităţii din Bucureşti în 1945, Simion Stoi‑ low s‑a confruntat cu o adevărată „criză”32 determinată de supra‑asaltarea universităţii, deci de imposibilitatea învăţământului superior atunci când

„Problema întineririi universităţilor nu este nouă. De la război încoace, ori de câte ori s‑a discutat nivelul scăzut din punct de vedere intelectual al învăţământului superior, s‑au ştiut şi cauzele dezastrului universitar. Iar când, răpiţi ocupaţiilor lor normale, studenţii erau transformaţi în unelte electorale ori în masă de manevră pentru diversiunile anti‑ semite – presa democrată a arătat că vina nu cădea asupra tineretului entuziast, asupra acestor copii fanatizaţi şi rătăciţi, ci asupra dascălilor lor. Abia acum s‑au trezit micii noş‑ tri fascişti – abia acum au constatat „cu sufletul îndurerat” că universităţile sunt prost conduse şi că se impune... întinerirea lor.

Incontestabil că racile există. „O mutuală toleranţă, o complezenţă împinsă până la cele mai provocatoare solidarităţi” – scrie un distins confrate despre „domnii profesori”, – „o grijă de chiverniseală reciprocă a familiilor spre a se permanentiza adevărate dinastii universitare”. Să se noteze că toate aceste observaţii sunt făcute într‑un ziar de dreapta, şi că între expresiile cele mai dulci sunt unele ca „făpturi certate cu simţul demnită‑ ţii”, „pasionaţii odihnei retribuite”, şi alte asemenea complimente adresate profesorilor universitari.

Iată‑ne de acord măcar o dată cu constatările unei publicaţii fasciste...

Faimosul art. 81 combinat cu recomandările de complezenţă şi cu sforăriile de culise, au introdus în învăţământul superior o lume de învârtiţi, de sinecurişti, de nulităţi paten‑ te şi de chibiţi... Să ne mai mirăm că studenţii pot fi atât de uşor îndrumaţi spre căi nenorocite?

Când, îngrijoraţi de soarta culturii româneşti, am dat alarma arătând primejdia pe care o reprezintă universităţile, aceste fabrici de pseudo‑intelectuali, s‑a pus la îndoială obiecti‑ vitatea noastră. Când am arătat că în majoritatea facultăţilor şcoala nu mai e şcoală, s‑a crezut că este o exagerare... ministerul instrucţiunii publice şi rectoratele au răspuns prin tolerarea exceselor, prin complicitatea lor la tot ceea ce scădea prestigiul universităţilor şi prin încurajarea operei de politicianizare a învăţământului superior.

Rezultatele se văd. Ele au ajuns să alarmeze până şi pe cei mai apropiaţi sprijinitori ai dezordinelor. Proiectul de lege al dl. dr. C. Angelescu, ministrul şcolilor, nu este însă soluţia cea mai potrivită. Nu printr‑o măsură care va scoate din învăţământ, de la o zi la alta, un număr de aşa‑zişi „bătrâni” se poate salva universitatea...”întinerirea universită‑ ţilor” nu poate să însemne darea afară a dascălilor albiţi de vreme, şi a celor cu merite şi a celor lipsiţi de merite, şi nici nu poare să însemne numirea în pripă a unui batalion de juni prezumţioşi, recrutaţi din clubul politic ori din echipele de agitatori ai tineretului. Soluţia? Să se desfiinţeze autonomia universităţilor. Să se creeze incompatibilitatea între anumite ocupaţiuni şi funcţiunea de profesor universitar... Să se ia măsuri legale pentru ca universităţile să nu devină pepiniere pentru plasarea nulităţilor şi a rubedeni‑ ilor necăpătuite şi, mai ales, să se instituie un control serios al activităţii ştiinţifice şi şcolare a fiecărui titular de catedră universitară”, George Silviu, „«Întinerirea»” universităţilor”, Cuvântul liber, an III, no 11, 18 ianuarie 1936, p. 5. într‑un laborator sau sală de disecţie voiau să intre 800 de studenţi. Care a fost rezolvarea? Introducerea examenelor de admitere. Acestea nu au înlo‑ cuit numerus clausus politic cu unul profesional/cultural. Pur şi simplu, au asigurat populaţia universitară cea mai aptă să devină „oameni de ştiin‑ ţă, cercetători ştiinţifici, şi specialişti tehnicieni în ramurile de activitate intelectuală”33. Examenele de admitere erau necesare, desigur, şi pentru nivelul de atunci al dezvoltării tehnologice a societăţii româneşti (şi mon‑ diale), cel al primei revoluţii industriale (ce abia urma să fie realizată la noi) bazate pe diviziunea muncii între munca fizică şi cea intelectuală. Stoilow nu a vorbit despre acest aspect, evident, dar el a insistat asupra unui fenomen (care nu a dispărut nici astăzi) specific unei ţări periferice şi birocratice: aceea în care „ai carte, ai parte”, nu „cartea” interesând, ci „partea” dorită.

Astfel, „la noi calitatea de intelectual a ajuns treptat să se confunde cu aceea de posesor al unei diplome de licenţă, iar aceea de om de ştiinţă cu posesia unei diplome de doctorat. Respectul exagerat patalamalei, care în multe cazuri merge până la un adevărat cult, face ca omul care se intitulea‑ ză licenţiat să se creadă, în general, un intelectual consacrat şi, prin aceasta, revendică drepturi şi grade”34. De aceea, „să nu confundăm dorinţa de cul‑ tură cu goana după diplomă”35. Sublinieri extrem de actuale, într‑adevăr.

Dorinţa de cultură urma să fie realizată şi prin Universitatea liberă democratică, înfiinţată în mai 1945, şi unde admiterea nu era condiţionată de parcurgerea treptelor anterioare de şcoală36. Specialiştii, însă, trebuiau să facă dovada competenţei.

Asumarea orientării politice democratice şi progresiste

Tocmai pornind de la seriozitatea ştiinţifică – ceea ce înseamnă punerea neclintită în aplicare a logicii, a criticii şi a modestiei ştiinţifice (altfel spus, a simţului umorului faţă de inclusiv propriile creaţii ştiinţifice) – s‑a con‑ turat concepţia democratică a matematicianului Simion Stoilow. Adică el a susţinut această concepţie numai demonstrându‑i justeţea logică şi nicidecum opunând unui mainstream ideologic bazat pe afecte (intuiţie şi „instincte”) o imagine socială fundamentată şi ea pe afecte.

Astfel, în 1937, informând publicul larg despre al doilea congres bal‑ canic de matematici pure şi aplicate, Simion Stoilow a arătat că, dacă „congresele internaţionale corespunzând diverselor discipline ştiinţifice sunt şi rămân organismele esenţiale prin care se consacră colaborarea şti‑ inţifică între toate naţiunilor globului”, şi dacă congresele regionale care „urmează aceeaşi idee şi acelaşi scop” se ţin între congresele internaţiona‑ le, atunci „nu trebuie să căutăm afinităţi particulare sau nu ştiu ce fel de raporturi mistice de origine sau de rasă”. Ca urmare, „după cum nu există ştiinţă naţională, nu există nici ştiinţă balcanică”, ultima raţiune a congre‑ sului balcanic de matematică fiind „spiritualizarea frontierelor”37.

Curajul civic al lui Simion Stoilow s‑a manifestat prin telegrama publicată ca adeziune la protestul intelectualilor contra campaniei din pre‑ sa de extremă‑dreaptă de denigrare a lui Mihail Sadoveanu38, prin iniţierea şi semnarea memoriului pe care profesorii universitari l‑au semnat cerând ieşirea României din războiul antisovietic.

Ca mulţi intelectuali români care au respins contradicţiile societă‑ ţii capitaliste, Simion Stoilow a considerat că, al Doilea Război Mondial separând şi reflectând apele în mod irevocabil, trecerea la o societate neca‑ pitalistă este soluţia acelor contradicţii. Ideile sale democrate nu puteau decât să conveargă spre imaginea unei societăţi bazate pe dreptate socia‑ lă, pe accesul neîngrădit la cultură şi pe muncă eficientă. De aceea, Simion Stoilow a devenit membru al partidului comunist. El a fost ferm convins că idealurile sale iluministe, kantiene, democratice se potriveau cu valo‑ rile acestui partid. El era un mare matematician, i se cunoştea orientarea democratică, deci nu avea nevoie de această aliniere politică pentru a‑şi putea exercita profesia mai departe. Aderenţa sa la activismul comunist, din pură convingere, a fost, însă, facilitată de domeniul său de cercetare ne‑ideologic: Bagdasar, amintit mai sus, deşi democrat, s‑a lovit de dog‑ matismul stalinist ce căuta să impună propria ordine în filosofie.

Dar este formidabil să crezi că politica intră pe făgaşul valorilor uma‑ niste dorite. De aceea, Simion Stoilow a participat sincer şi entuziast la orientarea politică indirectă a studenţilor. Cuvântările sale, amintite deja sau nu39, au fost tot atâtea asumări ale orientării politice şi tot atâtea ieşiri în arena politică: de pe poziţia unui profesor, competent şi măsurat dar nu mai puţin entuziast. În acest fel putem înţelege îndemnul ca studenţii să facă politică, „dar nu politica de interese meschine, de clică sau de clan, ci o tot mai adâncă informare asupra marilor probleme sociale, spirituale, omeneşti…o serioasă documentare, o reflectare senină, fără patimă şi fără fetişisme, fără idei preconcepute, fără dogmatisme…”40.

În acelaşi timp, entuziasmul său nu a fost lipsit avertismente raţio‑ naliste: cu alte cuvinte, viitorul nu urma să fie roz în mod mecanic, prin simplul nou tipar de organizare socială, ci depindea de cultura, conştiin‑ ţa socială, inteligenţa şi responsabilitatea oamenilor. „Nimeni nu poate prevedea în amănuntele ei evoluţia societăţii în care trăim, dar o trăsătură generală a formelor sociale de mâine va fi, fără îndoială, legea muncii şi pri‑ matul ei drept criteriu de selecţionare şi de apreciere a valorilor”41. Vechiul său deziderat democratic, violentat de practicile din învăţământul superi‑ or la care fusese martor ani îndelungaţi, a fost formulat aici ca dincolo de universitate, necesar şi, de această dată, şi posibil.

Da, „bunăvoinţa noastră toată şi munca noastră neprecupeţită”42 au fost dovedite de către Simion Stoilow, în activitatea de profesor şi de cer‑ cetător, în activitatea de manager al universităţii, de educator politic în universitate43. Dar nu toţi cei care ar fi trebuit să contribuie la bunul mers la lucrurilor o făceau. Şi atunci? Simion Stoilow a fost un luptător kan‑ tian: a fost convins că dacă cei de la conducerea partidului ar cunoaşte fenomenele negative, acestea ar fi corijate. Şi atunci i‑a scris lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej44. Dar o asemenea convingere era şi este specifică stalinismului, desi‑ gur, adică oricărui regim politic în care speranţa ameliorării lucrurilor stă în persoana/persoanele conducătoare, şi nu în relaţiile şi regulile democra‑ tice care, dacă ar exista, ar înlătura abuzurile şi iraţionalitatea. Oricum, o informare nu strică. Nu ştim care a fost urmarea scrisorii, nici măcar dacă a fost trimisă: oricum, Simion Stoilow era un savant mult prea important pentru a frustra imaginea ştiinţei de la noi prin eventuala sa scoatere din cercetare, şcoală şi Academie. Iar Mihai Roller a dispărut nu din motivul atenţionării sale cu privire la stilul dogmatic de conducere a corectitudinii ideologice a universităţii şi Academiei. Dimpotrivă.

Dar nu neapărat soarta personajelor este importantă, ci problema ridicată de Simion Stoilow. Viaţa ştiinţifică şi universitară a continuat să fie încadrată la fel de birocratic, inclusiv după moartea matematicia‑ nului. Cele două tipuri de oameni – „arivişti ambiţioşi” şi cei „timoraţi” – au continuat să existe, fiind elementele unei ecuaţii manevrate de către conducători cu mentalitate birocratică şi competenţe pe măsură. „Avan‑ tajele” sau „mijloacele de intimidare” au continuat să reprezinte vectori însemnaţi ai activităţii din instituţiile universitare şi academice. Arbitra‑ rul folosirii acestor vectori a continuat să ilustreze caracterul mizerabil şi contraproductiv al conducerii birocratice, din păcate echivalată de unii cu „socialismul”.

Simion Stoilow a continuat până la moarte să lupte pentru înfăptuirea în universitate şi Academie a principiilor democratice şi umaniste de care a fost profund convins. Din contrastul dintre aceste principii – de altfel, oficial promovate – şi unele fenomene, el nu a tras concluzia că principiile ar fi neîntemeiate deoarece „aşa e omul” sau „o viaţă are omul”: dimpotri‑ vă, că oamenii trebuie să înveţe că merită să aibă mereu o stea polară, iar aceasta nu poate să fie decât progresul centrat pe valoarea omului.

De aceea, profesiunea sa de credinţă este admirabil redată în momen‑ tul când, respingând lucid noi idoli, lumea conştiinţei părea totuşi a fi capabilă să deschidă o poartă spre lumină. „Rolul intelectualului va consta mâine, ca şi azi, de a ajuta cu toate forţele sale la reconstrucţia unei lumi la a cărei distrugere el a contribuit atât. Şi mai presus de toate, el va fi chemat să descopere în greşelile trecutului, formulele viitorului”45. Ne permitem două observaţii finale: întâi, că ştiinţa actuală a descope‑ rit că – sau este pusă în situaţia de a descoperi că – formulele viitorului nu mai pot fi sesizate numai în istoria fenomenelor46. Apoi, că viaţa ştiinţifi‑ că, universitară, culturală de dinainte de decembrie 1989 este departe de a putea fi înţeleasă potrivit modelului simplist al „intelectualilor anticomu‑ nişti, singurii veritabili, versus aliniaţii lingăi şi incompetenţi”.

Note

1. Prof. dr., Universitatea Politehnica, Bucureşti.

2. Platon, „Protagoras”, Traducere de Şerban Mironescu, în Platon, Opere, I, Ediţie îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica, Bucureşti, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974, 322. d şi e, p. 437.

3. Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (sec. III e.n.), trad. din limba grea‑ că de C. I. Balmuş, studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963, VIII, XV [16], p. 399.

4. Ibidem, VII [10], p. 398 şi XIX [23], p. 401 şi [33], p. 403: „prietenia înseamnă egali‑ tate” şi „să schimbe duşmanii în prieteni” şi „să nu socotească că le aparţine ceva, să sprijine legea, să ducă război împotriva ilegalităţii”, „ceea ce e drept având puterea unui jurământ”.

5. Vezi scrisoarea lui Simion Stoilow către Gheorghe Gheorghiu‑Dej, discutată mai jos.

6. Immanuel Kant, „Răspuns la întrebarea: Ce este luminarea?” (1783), Immanuel Kant, Ce este luminarea? Şi alte scrieri, Ediţie, traducere, note şi anexe, postfaţă de Alexandru Boboc, Cluj‑Napoca, Editura Grinta, f.a., p. 58.

7. Ibidem, p. 60.

8. Ibidem, p. 63: „uzul privat al angajatului fiind o reuniune casnică, oricât ar fi ea de mare”.

9. Ibidem, p. 61.

10. Ibidem, p. 63.

11. Ibidem, p. 60.

12. Ibidem, p. 62.

13. Ibidem, p. 63.

14. Simion Stoilow, „Scrisoare lui Ovid Densuşianu, 31 decembrie 1936”, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 198. 3, p. 224.

15. Simion Stoilow, Matematica şi viaţa, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1972; Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

16. Ovid Aron Densuşianu (1873 – 1938), filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet, pro‑ fesor la Universitatea din Bucureşti.

17. Simion Stoilow, „Scrisoare lui Ovid Densuşianu, 31 decembrie 1936”, în op. cit., pp. 223 şi 224.

18. Vezi şi Ana Bazac, „Filosoful, profesiunea şi viaţa. În jurul Amintirilor lui Nicolae Bag‑ dasar”, Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, pp. 237 – 251, reluat în Ana Bazac, Omul activ şi impersonalul „se” (Per‑ spectivă de filosofie socială asupra unor pagini din istoria gândirii româneşti), Craiova, Aius, 201. 0, pp. 115 – 136.

19. Simion Stoilow, „Scrisoare lui Ovid Densuşianu, 31 decembrie 1936”, pp. 223, 224. Dar situaţia nu era numai românească. În Germania Primului Război Mondial, Einste‑ in de abia a găsit doi colegi pentru a semna un manifest împotriva războiului, vezi şi Ana Bazac, „Libertatea umană şi perspectivele ei la Albert Einstein”, Revista de Filosofie, 5 – 6, 200. 5, pp. 703 – 721.

20. Simion Stoilow, „Îndatoririle profesorilor. Pe marginea proiectului de modificare a legii învăţământului superior”, Adevărul, 6 martie 1937, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, pp. 225 – 227.

21. „Cel puţin trei sferturi din cei primiţi în cămine sunt elemente submediocre”, Simion Stoilow, „Despre căminele universitare”, Adevărul, 3 aprilie 1937, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, p. 228.

22. Ibidem.

23. Simion Stoilow, „Cerere ministrului C. Angelescu”, 21 iulie 1937, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, p. 230.

24. Simion Stoilow, „Recomandare către ministru pentru dl. Ion Cernătescu” (profesor orb, pentru a beneficia de un ajutor al Fundaţiei Jean Mihail), 17 iulie 1941, în Cabiria Andre‑ ian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, pp. 232 – 233.

25. Simion Stoilow, „Cerere ministrului C. Angelescu”, p. 230.

26. Simion Stoilow, „Cuvântare la deschiderea anului universitar”, 15 ianuarie 1945, în Cabi‑ ria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, pp. 235, 234.

27. Ibidem, p. 236.

28. Ibidem, p. 237.

29. Simion Stoilow, „Cuvântare la o adunare a Asociaţiei studenţilor Facultăţii de ştiinţe a Universităţii din Bucureşti” (1945), în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simi‑ on Stoilow, pp. 239, 240.

30. Simion Stoilow, „Un interviu privind problemele universitare” (1945), în Cabiria Andre‑ ian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, pp. 246, 247.

31. Şi de către Stoilow, cum am văzut, şi de către Bagdasar. Rezultatele unei asemenea înţe‑ legeri a autonomiei universitare au fost surprinse în epocă astfel:

32. Simion Stoilow, „Universitatea din Bucureşti într‑o situaţie grea”, interviu, 1945, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, p. 253.

33. Ibidem.

34. Ibidem.

35. Simion Stoilow, „Examenele şi taxele universitare”, 1945, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, p. 251.

36. Simion Stoilow, „La deschiderea Universităţii libere democratice”, mai 1945, în Simion Stoilow, Matematica şi viaţa, p. 171.

37. Simion Stoilow, „Un congres ştiinţific interbalcanic”, Adevărul, 12 septembrie 1937, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, pp. 231, 232.

38. Simion Stoilow, „Telegramă de adeziune la protest”, Adevărul, Dimineaţa, 1 aprilie 1937, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, p. 229.

39. Vezi şi Simion Stoilow, „’Ţelurile civilizaţiei’, conferinţă ţinută la festivalul dat de Uniu‑ nea patrioţilor”, mai 1945, în Simion Stoilow, Matematica şi viaţa, pp. 175 – 177.

40. Simion Stoilow, „Cuvântare la prima întrunire publică a Secţiei universitare a tineretului progresist”, 1945, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, p. 242.

41. Simion Stoilow, „Cuvântare la deschiderea anului universitar”, 15 ianuarie 1945, în Cabi‑ ria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, p. 237.

42. Simion Stoilow, „La deschiderea Universităţii libere democratice”, mai 1945, în Simion Stoilow, Matematica şi viaţa, p. 174.

43. Simion Stoilow, „Cuvântare despre Lenin ţinută la Facultatea de matematică şi fizică”, 21. ianuarie 1949, în Simion Stoilow, Matematica şi viaţa,pp. 181 – 182.

44. Solomon Marcus, „Matematicianul Simion Stoilow îi scrie în 1952 lui Gheor ghe Gheor‑ ghiu‑Dej”, România literară, 2005, http://www.romlit.ro/matematicianul_simion_ stoilow_ i_scrie_n_1952_lui_gheorghe_gheorghiu‑dej.

45. Simion Stoilow, „Problema intelectualilor”, 1945, în Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, p. 245.

46. Ceea ce nu face, însă, expresia lui Simion Stoilow mai puţin adevărată.