Abstract:

This paper is focusing on the non-professional side of Einstein’s thinking. Even if one could demonstrate that theories in physics and the political conceptions do not follow each from the other, I’m trying to show that Einstein’s revolutionary non-conformism in physics was related to his non-conformist humanism. This happened because of a special and complex historical moment. It was the end of la belle époque, when the accumulations of big significant discoveries in physics and mathematics generated the conscience and means of the space-time problem, thus of the attempt to create a unified explanation for these crucial aspects of the universe and the human conscience of the universe. At the same time, the development of the pragmatic liberal humanist discourse after the French-Prussian war led, despite the internal logic of competition and antagonisms inside modernity, to many illusions and confusions which could be surpassed only by strong personalities. One of the most outstanding representatives of these personalities was Einstein. Using the compelling scientific reasoning, Einstein could oppose the mainstream political ideologies: he never abdicated from a strong anti-war feeling and was always interested about the humble human beings overwhelmed by those dominant ideologies which gave the content of the modern abstract notions of man, liberty and humanism.

Why is so important Einstein’s conception on freedom? First of all, even if – or maybe just – for Einstein was not political scientist or politician, his conception is a demonstration of logic in the field of political science full of metaphors. Then, because Einstein unveiled the deep causes of rhetorical political discourses, the model of his conception has the freshness of the philosophical wonder of the child who said “the emperor has no clothes”. Einstein’s model of scientist-citizen seemed to be obsolete during, let’s say, the past 30 years, and it is considered obsolete by the mainstream Weltanschauung-s. But the present phase of “the end of post-modernity” is putting into question these mainstream images, and remembering Einstein’s social behaviour and values helps us to clarify our purposes and to better choose.

La 50 de ani de la moartea lui Albert Einstein, este cazul să rememorăm nu numai concepţia sa ştiinţifică „de un înalt nivel de generalitate şi de o mare putere unificatoare”¹pentru a contura o teorie unitară şi simplă despre armonia universului, concepţia sa despre inteligibilitatea naturii prin ”unificarea cunoaşterii şi descoperirea unor legi cât mai simple şi mai generale”², ci şi concepţia sa despre societate.

Dar, înainte de toate, trebuie spus că modelul lui Einstein de cercetare a naturii – prin integrarea marilor domenii şi teorii ale fizicii şi înţelegerea mai profundă a conexiunilor – este nu numai seducător pentru studiul societăţii, ci chiar în consonanţă cu procesele de cercetare integrată şi transdisciplinare din acest domeniu.

Einstein a trăit acumulările de descoperiri esenţiale în fizica (şi, în general, în cultura) ultimului deceniu al secolului al XIX-lea. Această acumulare a dus, desigur, şi la bucuria oamenilor de a cunoaşte mai mult – în plan filosofic, pozitivismul şi, în plan social, liberalismul şi, secundar, socialismul păreau să triumfe – dar a şi vizibilizat unele probleme fără răspuns până atunci³. În fizică, acest al doilea aspect s-a manifestat prin ceea ce s-a numit criza fizicii⁴: „în 1905, spaţiul şi timpul erau încă un cadru fix în care se petreceau evenimentele”, iar Einstein a demonstrat, prin Teoria Specială a Relativităţii (TSR) că „timpul nu este independent de spaţiu”, ci formează mediul spaţiu-timp, iar în 1915, prin Teoria Generală a Relativităţii (TGR), că „gravitaţia este o distorsiune a spaţiului-timp, produsă de masa şi energia pe care acestea le conţin, nu doar o forţă ce acţionează în cadrul fix al spaţiului-timp”⁵. TGR a arătat că „nu mai putem concepe spaţiul şi timpul ca pe nişte entităţi veşnice, neafectate de ceea ce se întâmplă în univers ci devin cantităţi dinamice care influenţează şi sunt influenţate, la rândul lor, de evenimentele care se petrec în spaţiul-timp”⁶, după cum a prevăzut existenţa „singularităţilor” „a provocat o criză în fizică”.⁷ După cum se vede, una nouă, la 10 ani de la TSR, care a răspuns crizei fizicii de la începutul secolului.

Dar, deoarece teoria lui Einstein era, încă, una „clasică, deoarece nu încorporează principiul incertitudinii”⁸ (şi deşi Einstein a încercat, cum am menţionat mai sus, să creeze o teorie unificată a câmpurilor), şi, în acelaşi timp, deoarece TGR şi teoria cuantică acţionează la scări diferite (ultima, la scara foarte mică, a particulelor, în timp ce prima – la scara universului), din această nouă criză a fizicii cercetătorii au ieşit abia mai târziu: în ultimii 20 de ani, Hawking şi Penrose au lucrat la aplicarea mecanicii cuantice la structura spaţiului-timp.

Einstein avusese încă în vedere timpul real în descrierea istoriei unui sistem fizic. Dar, pe baza conceptului lui Richard Feynman (descoperit în 1949, premiul Nobel în fizică în 1965) de sumă a istoriilor unui sistem fizic, Hawking şi Penrose au elaborat, în 1983, teoria potrivit căreia suma istoriilor universului (suma istoriilor diferitelor sisteme fizice) să nu fie efectuată însumând istoriile de timp real, ci acelea de timp imaginar (dat de posibilităţi/probabilităţi)⁹. Pe această bază, este posibilă avansarea spre o teorie unificată a materiei, spaţiului şi timpului.

Aceste elemente de istorie a fizicii sunt interesante tocmai pentru că reflectarea acestei evoluţii, ca şi a celei din alte ştiinţe, în planul imaginilor filosofice nu însoţeşte întotdeauna dinamica ştiinţei/ştiinţelor. Imaginile filosofice sunt construite nu ca simple reflectări ale dinamicii ştiinţelor, ci ca interpretări ale acesteia, ceea ce implică şi aspecte exterioare dinamicii ştiinţelor ca atare.¹⁰ Filosofi ai timpului au arătat că situaţia din fizică a fost şi, totodată, a fost legată de o criză a Weltanschauung-urilor. Aceasta a însemnat că 1. criza a fost determinată de opoziţiile rigide care dominaseră până atunci (şi fizica clasică, newtoniană dar şi) viziunea mecanicistă despre ordinea lumii şi cunoaşterea acesteia, şi 2. criza din filosofie a fost determinată şi de contextul în care se căutau argumente pentru a legitima compensarea raţionalismului. În aceste condiţii, Einstein a reprezentat şi un moment de sinteză, căutând să depăşească chiar acele opoziţii rigide.

Tocmai în cadrul acestui model de cercetare, Einstein s-a ocupat, depăşind clasica reţinere prudentă a omului de ştiinţă în faţa problemelor societăţii, şi de acestea. Nu numai pentru că „omul poate găsi un sens vieţii sale, aşa scurtă şi primejduită cum este, numai prin acţiunea sa în folosul societăţii”¹¹, aşadar nu doar datorită sensibilităţii morale, ci şi datorită faptului că există un sistem unic al instrumentelor intelectuale propice studiului naturii şi studiului societăţii, cel raţionalist (sistemic şi structural-generativ).

La fel cum secolul al XIX-lea a adus mari descoperiri în fizică, generând, spre sfârşitul său, şi o anumită imagine de „sfârşit al descoperirilor fundamentale”¹², deci de auto-suficienţă ce este, întotdeauna, semnul crizei, aceeaşi perioadă a evidenţiat şi faptul că optimismul Iluminismului are un anumit temei dar, în acelaşi timp, datorită condiţiilor sociale care păreau să fi infirmat acest temei, cere ceva mai mult (şi în mod esenţial mai mult) decât încrederea în capacitatea de învăţare şi, deci, de civilizare a omului. Şi deoarece aceste cerinţe nu au putut fi îndeplinite, epoca de efervescenţă creatoare a modernităţii secolului al XIX-lea s-a transfigurat în ideea de criză a filosofiei sociale (manifestată în linia pesimismului atât în planul social concret cât şi în acela al epistemologiei sociale) Concret, şi în reprezentarea despre conştiinţă şi în gândirea despre societate s-au manifestat fenomene de criză, pentru că a. datorită unor condiţii complexe, dominant a fost atunci tocmai spiritul refractar faţă de introducerea parametrului social în explicaţia istorică a gândirii şi manifestării reale a valorilor şi b. pentru că problema gândirii de abia începea să fie disecată, corelarea epistemologiei cu genetica, de pildă, de abia urma să apară, ca şi cercetările concrete de antropologie, ca şi cele de psihologia limbajului, ca şi cele de sociologie a cunoaşterii.

Curajul de a înnoi gândirea despre universul fizic a fost strâns legat la Einstein de curajul de a acţiona în spiritul unei teorii sociale noi, care îşi făcea loc încet ca o critică a optimismului şi pesimismului social totodată. Şi tocmai pentru că Einstein nu a fost un reducţionist, el s-a ocupat, empiric, şi de un alt fel de mişcare decât cea fizică, mişcarea socială.

Dacă întreaga istorie a fizicii şi propriile cercetări i-au întărit lui Einstein ideea unei naturi guvernate de legi obiective şi comprehensibile, dacă studiul fizicii i-a evidenţiat contradicţiile în faţa cărora soluţia nu poate să fie susţinerea unor idei anterioare evidenţierii contradicţiilor, sau a unor idei partizane ce nu dau piept cu contradicţiile ci mai degrabă le ocolesc, în egală măsură istoria socială modernă i-a apărut lui Einstein drept provocarea pentru înţelegerea contradicţiilor sociale şi ale cauzelor acestora. Şi, aşa cum Einstein a fost preocupat, tocmai pentru a răspunde contradicţiei din fizica secolului XX – dintre teoria generală a relativităţii şi mecanica cuantică –, de conturarea unei teorii unitare a câmpului, la fel el a înfruntat marile probleme sociale ale timpului său. Să nu uităm că acel timp în care a crescut şi s-a dezvoltat Einstein a fost, în acelaşi timp, unul al expansiunii industriale rapide şi al ştiinţei dar şi unul al evidenţierii problemelor sociale. Şi, fără îndoială, conştiinţa lui Einstein despre probabilitatea integrată, prin mecanica cuantică, în funcţionarea universului s-a manifestat şi în imaginea sa despre societate: nu a fost vorba nici de vreun mecanicism al legilor sociale obiective dar nici de „incertitudinea” pe care unii filosofi sociali au socotit-o drept primum principium pe baza autorităţii analizei fizice concrete a lui Heisenberg. Dacă, prin mecanica cuantică, fizica nu mai poate să determine rezultate exacte, ci doar probabilitatea lor, analiza socială poate, considera Einstein, să evidenţieze probabilitatea unor fenomene în funcţie de parametrii sociali concreţi.

Aşadar, nu este vorba de „păreri” şi de presupoziţiile pe care le fac toţi oamenii, inclusiv savanţii. Ci de o concepţie „clară şi distinctă” (Descartes), argumentată cu rigoare ştiinţifică, despre fenomene sociale extrem de importante.

Iar această concepţie a fost şi transpusă în practică, deoarece pasiunea sa pentru cercetarea ştiinţifică fundamentală ca şi aceea pentru participare socială în favoarea umanismului au fost strâns legate:

- în timpul studenţiei sale¹³, cunoscuse şi participase la dezbaterile intelectualilor de stânga, dar, deşi convins de idealurile democratice, pacifiste şi umaniste¹⁴, s-a orientat spre cercetările din domeniul ştiinţelor naturii¹⁵; , Einstein a crescut în mediul a ceea ce s-a numit în Germania Kulturkritik (Scheler, Spengler etc.) dar şi în acela al criticii de la stânga a acesteia;

- deoarece şi problemele sociale reale erau arzătoare dar şi efervescenţa teoretică – la belle époque lăsa din ce în ce mai mult locul pentru un mal fin de siècle profund –Einstein a organizat, încă în anii de dinainte de primul război mondial, împreună cu câţiva prieteni, la Berna, unde lucra la faimosul Birou de Brevete, un grup de discuţii (numit pompos şi ironic „Academia Olimpia”) „despre lume¹⁶ în general” şi unde, între altele, a expus şi antimilitarismul său funciar;

- apoi, după ce, în 1914¹⁷, un grup de 93 de intelectuali germani, între care şi Max Planck, a semnat un manifest de sprijin al poziţiei Germaniei¹⁸ pentru război, Manifest către lumea civilizată, Einstein şi încă doar doi cercetători au semnat în 1915 un contra-manifest, Manifest către europeni, împotriva războiului şi pentru unificarea Europei ca soluţie; Einstein a participat, în timpul războiului, la mitinguri ale grupurilor pacifiste¹⁹; într-o scrisoare de mai târziu, a relevat naivitatea sa de a crede că militantismul anti-război ar fi fost eficient, dar, evident, acest militantism a fost singurul pe care l-a considerat conform cu principiile sale morale,

- în 1918, a susţinut crearea unui partid democrat german, iar după alegerile democratice de la Weimar a acceptat cetăţenia germană ca semn de sprijin pentru tânăra republică; a fost convins că numai o organizaţie ca Liga Naţiunilor, fondată în 1920, ar putea să oprească un nou război; în 1922 a intrat, alături de alţi intelectuali faimoşi ca Marie Curie, în Comisia pentru Cooperarea Intelectuală (de sub egida Ligii Naţiunilor), a protestat împotriva ocupării de către Franţa a regiunii Ruhr ca şi împotriva impotenţei Ligii; a ieşit astfel din Comisie, reintrând în 1924, pentru ca nu deziluzia sa, ci participarea să fie mai puternice, dar în 1930 a ieşit definitiv, datorită „lipsei de hotărâre a de contura relaţii internaţionale mai bune”, fiind totuşi bucuros că Liga Naţiunilor exista; a fost membru al Ligii germane a drepturilor omului, care milita şi pentru relaţii de bună vecinătate cu Franţa; a publicat articole pacifiste, şi a sugerat ca studenţii să studieze în ţările distruse de războiul iniţiat de Germania, tocmai pentru a vedea cu ochii lor, ce înseamnă războiul; a fost alături de numeroase cauze democratice: a vorbit în public, a făcut declaraţii presei, a semnat petiţii (de ex. în 1924 – pentru apărarea Şcolii Bauhaus de arhitectură, în 1927 – împotriva fascismului, în 1929 – pentru comutarea pedepsei cu moartea a răsculaţilor arabi din Palestina britanică); în 1930, a semnat un manifest cerând dezarmarea mondială;

- în 1928, şi-a exprimat poziţia, în cadrul unei mişcări de rezistenţă individuală la război, împotriva recrutării; tot atunci, într-un ziar pacifist, la a 10-a aniversare a armistiţiului, a scris: „apatia politică a poporului în timp de pace indică faptul că se va lăsa din nou măcelărit într-un nou război; deoarece astăzi nu semnează pentru dezarmare, mâine îşi va da sângele”; în 1929, în ziarul cehoslovac Adevărul, a afirmat că, în cazul unui război, ar refuza necondiţionat orice serviciu militar şi ar sfătui la fel pe toţi; ziarul a fost suprimat, dar, în timpul vizitei din 1930 în SUA, Einstein a continuat: dacă doar 2% din fiecare ţară ar refuza serviciul militar, ar da mari bătăi de cap guvernelor, care nu ar putea închide totuşi atâta lume;

- în 1930, a scris articolul său despre vizita în America, în care a pus faţă în faţă superioritatea tehnologică a Statelor Unite şi, pe de altă parte, dezinteresul populaţiei americane faţă de problemele mondiale, şi în special faţă de dezarmare, fapt cu consecinţe dezastruoase, spunea el; a scris ministrului apărării din Finlanda, miniştrilor de justiţie din Bulgaria şi Polonia, pentru a apăra militanţii anti-război din aceste ţări, a scris mesaje mişcărilor anti-război din Belgia, Elveţia, Palestina, a donat bani mişcării din Danemarca, a ajutat la constituirea organizaţiei War Resisters International, cu reprezentanţi din 56 de ţări;

- în 1931, cu ocazia unei noi vizite la California Institute of Technology, s-a implicat în cazul Scottsboro, o campanie legală a partidului comunist pentru eliberarea a 9 negri acuzaţi în mod fals de viol şi condamnaţi la moarte;

- în 1932, inspirat de Commission for Intelectual Cooperation, a început să scrie cu Freud o lucrare – De ce război? – care a fost publicată în 1933; a criticat Conferinţa pentru dezarmare din 1932 a Ligii Naţiunilor, unde guvernele au discutat doar de „arme permise în război”, subliniind că războiul va încălca orice regulament de compromis şi că el nu poate fi umanizat, ci doar desfiinţat;

- dacă în primăvara²⁰ lui 1933²¹ încă credea că o blocadă economică²² ar fi fost suficientă pentru oprirea nazismului, în vară a presat pentru o forţă internaţională de prevenire: a susţinut chemarea organizaţiei New Commonwealth Society pentru dezarmare numai în urma securităţii, realizată printr-o curte internaţională de arbitraj şi printr-o armată internaţională; ca urmare, a considerat că, în aceste condiţii, serviciul militar este necesar, iar cei care se opun din motive de conştiinţă o pot face în serviciu alternativ; replicând pacifiştilor, Einstein a arătat că, în acele condiţii, forţa militară era singura care putea opri nazismul; în America, un obiectiv principal a fost acela de a configura o organizaţie internaţională care să facă războiul imposibil; „prin educaţie, pentru a scoate ce e mai bun în natura umană”;

- a susţinut Spania republicană şi legală, ca şi contingentul de voluntari din SUA, Abraham Lincoln Brigade, în apărarea republicii spaniole²³;

- în 1938, Anschluss-ul a determinat intrarea lui Einstein în campania împotriva politicii de distrugere a evreilor; criza morală era semnul unei tragedii din care oamenii au sentimentul că nu pot scăpa, i-a scris reginei mame din Belgia;

- Einstein i-a scris²⁴ preşedintelui american Franklin D. Roosevelt²⁵ pe 2 august 1939 pentru a-l determina să iniţieze programul american de creare a armei nucleare (de care i-a părut rău mai târziu); Roosevelt a dispus crearea unui comitete de investigare a uraniului ca armă, devenit mai târziu Proiectul Manhattan; în scrisoare, Einstein a arătat că, în urma lucrărilor lui F. Joliot, E. Fermi şi L. Szilard, uraniul putea deveni o sursă de energie importantă şi, prin reacţia în lanţ într-o mare masă de uraniu, se putea crea o mare putere, folosită şi în fabricarea bombelor; acestea erau de tip nou, cu o imensă putere de distrugere; Einstein a atras atenţia asupra faptului că SUA aveau cantităţi mici de minereu de uraniu, acesta găsindu-se în Canada şi în fosta Cehoslovacie, dar mai ales în Congo belgian; Einstein a sugerat crearea unui grup de fizicieni²⁶ ce urmau să lucreze la proiecte legate de armele de tip nou sub conducerea Administraţiei; deci cu fondurile acesteia şi cu sprijinul laboratoarelor industriale (care aveau echipamentul necesar);cu atât mai mult cu cât deja Germania interzise exportul de minereu de uraniu din fosta Cehoslovacie, ocupată²⁷); Administraţia americană a luat hotărârea de a construi bomba atomică pe 6 decembrie 1941, cu o zi înainte de atacul Japoniei asupra Pearl Harbor; Einstein a crezut, atunci când a aflat, în noiembrie 1944, că Germania nu avea bomba²⁸, că Statele Unite²⁹ nu o vor folosi³⁰; într-o scrisoare către New York Times din 1945, Einstein a arătat că, fără ca omenirea să convieţuiască sub rigorile legilor şi a unui nou mod de gândire despre fraternitate, ea este condamnată;

- pe 10 decembrie 1945, la un dineu al laureaţilor Nobel, a rostit fraza celebră: „the war is won, but the peace is not”; în 1946, într-o scrisoare deschisă adresată ONU, a promovat ideea unui guvern mondial, pe care-l vedea sub forma acestei organizaţii, ca singurul capabil să anihileze cauzele războaielor³¹; deşi a fost convins de dificultatea acestei sarcini, „deoarece <omenire> sună încă abstract”³², Einstein a insistat nu o dată asupra faptului că statul (aşadar, orice organizare politică) este pentru om, şi nu invers, după cum, desigur, şi ştiinţa este pentru om; a fost conducătorul³³ organizaţiei Emergency Committee of Atomic Scientists, fondată în 1946³⁴, şi al cărei scop era acela de a influenţa decizia politică în ceea ce priveşte controlul armamentelor şi folosirea paşnică a energiei atomice, deoarece, a considerat Einstein, raţiunea de a folosi arma atomică a încetat odată cu înfrângerea nazismului;

- Einstein a fost partizanul necondiţionat al apărării drepturilor civice; a fost adversarul tuturor formelor de prejudecăţi rasiale: a militat pentru o patrie a evreilor³⁵, dar numai prin respectarea drepturilor egale ale arabilor, a susţinut mişcarea pentru drepturi civile ale negriilor³⁶ şi a îndemnat intelectualii să nu depună în faţa Comitetului Mc Carthy³⁷;

- în 1949, la republicarea eseului din 1939 The world as I see it, a relevat pierderea încrederii, în cei 10 ani, în stabilitatea valorilor civilizate; l-a încurajat pe Javaharlal Nehru să preia conducerea mişcării de Ne-aliniere, ca o contrapondere la politica de blocuri militare;

- în 1949, doi economişti au lansat revista marxistă Monthly Review³⁸, N Y, în al cărei prim număr Einstein a scris acel cunoscut De ce socialism ? Einstein a fost socialist³⁹, în sensul că nu a găsit contra-argumente raţionale la filosofia care îl fundamentează, atenţionând însă asupra faptului că uriaşul experimentul politic din Rusia era realizat „într-un laborator slab echipat”⁴⁰;

- şi-a re-înnoit protestul anti-militarist în 1952, când SUA au efectuat primul test cu bomba cu hidrogen în Insulele Marshall⁴¹ (şi tot în 1952, Anglia a efectuat prima explozie cu bomba atomică);

- în 1955, Einstein a semnat, împreună cu Bertrand Russell⁴², Manifestul⁴³ care a stat la baza mişcării Pugwash⁴⁴. Manifestul a chemat la o întrunire-organizare a intelectualilor⁴⁵ în vederea opririi armelor de distrugere în masă; poziţia acestora nu trebuia să fie partizană ci aceea a „fiinţei umane” ameninţate de conflictele din lume; „trebuie să învăţăm să gândim într-un mod nou”: nu despre cum să distrugem grupul uman care ne displace, ci, dimpotrivă, despre cum să prevenim militarismul care nu duce decât la distrugerea speciei umane; Manifestul a atras atenţia asupra faptului că, mai ales în urma testelor din Bikini, distrugerile provocate de arma nucleară sunt mult mai mari decât teritoriul determinat care e vizat, că este vorba despre contaminarea radioactivă a întregii lumi, deşi oamenii nu au/aveau decât vechea imagine a armelor care distrug ţinte, mai mari, determinate; Manifestul a atras atenţia asupra morţii şi torturii, prin boala radioactivă, a întregii lumi, fenomen pe care el nu-l descria din perspectiva unor prejudecăţi politice ci, dimpotrivă, din aceea a cunoştinţelor de specialitate ale semnatarilor săi; Manifestul a insistat asupra faptului că este iluzorie speranţa că pactele de limitare a folosirii armei nucleare vor fi eficiente în război; de aceea, el a propus un acord est-vest de renunţare la arma nucleară – ca parte a reducerii generale a armamentului şi doar ca primul pas spre renunţarea generală la înarmare – dar care ar fi avut rolul de a diminua tensiunea şi posibilitatea atacurilor; ideea finală a fost aceea ca indiferent ce parte ar fi urmat să câştige, şi indiferent ce simpatii politice aveau cititorii Manifestului, deznodământul nu trebuia în nici un caz să se bazeze pe război: deoarece în faţa oamenilor se aşternea, dacă se elimina războiul, un progres continuu în cunoaştere, înţelepciune şi fericire, semnatarii chemau la faptul ca oamenii „să-şi amintească de umanitatea lor şi să uite restul”;

- faptul că Einstein – nu singur, ci cu o întreagă pleiadă de cercetători-savanţi şi, în acelaşi timp, responsabili faţă de oameni - nu a fost deloc inofensiv pentru „complexul militar-industrial postbelic”⁴⁶,

toate acestea atestă nu doar o părăsire definitivă a „turnului de fildeş” şi o integrare a savantului în societate – integrare ce astăzi este privită ca suspectă, dacă nu întăreşte punctele de vedere oficiale – ci şi aşezarea continuă a lui Einstein în linia cercetătorilor moderni care au fabricat şi purtat ştafeta valorilor democratice şi umaniste ale modernităţii⁴⁷. În acest sens, şi inclusiv prin vizionarismul său, Einstein a fost un reprezentant de frunte al tendinţei de modernitate a timpului său. El a avut o concepţie politică de stânga, asumată deschis şi până la capătul zilelor sale: întreaga istorie căreia i-a fost martor l-a determinat să susţină respectarea demnităţii omului, în pofida tuturor fenomenelor de „rinocerizare” a mentalităţilor comune de atunci. Independenţa sa de gândire, non-confortabilă pentru organizarea birocratică-militară, l-a dus la asumarea calităţii de activist politic – împotriva fascismului, a imperialismului, a capitalismului – pentru că, a considerat el, numai prin activism politic se poate frâna acel „somn al raţiunii” care „naşte monştri” (Goya). Integralitatea viziunii sale etice este, astfel, dincolo de faptul că „nu a fost specialist în filosofie”, nu numai un model de comportament uman ci şi un model de abordare filosofică a realităţii.

Concepţia socială a lui Einstein nu este defel vreo ilustrare a imaginii acreditate de propaganda oficială – aceea a unui savant excentric, ce se mişcă în „ceruri nalte” (Eminescu) dar care e departe de lume şi, tocmai datorită importanţei rezultatelor sale de savant, căruia i se permit mici păreri non-conformiste şi, în fond, inofensive despre rânduielile sociale -. Activitatea militantă a lui Einstein a deranjat cercurile conducătoare şi, tocmai de aceea, acestea au şi promovat imaginea de mai sus. Dar, prin activitatea sa socială, Einstein a dovedit şi că a fost un om deosebit de realist, care nu se lăsa păcălit de lozinci, şi că a fost conştient de faptul că numai prin angrenarea responsabilă⁴⁸ a oamenilor, şi a cercetătorilor şi a oamenilor obişnuiţi (dar a cât mai multor oameni⁴⁹) în decizia asupra problemelor sociale, poate fi, treptat, schimbat trendul acestora.

Concepţia socială a lui Albert Einstein a fost consonantă cu concepţia sa raţionalistă şi sistemică, unificatoare şi elegantă⁵⁰, despre univers. Ca urmare, şi forma articolelor sale despre subiecte sociale a fost simplă, conţinutul fiind cu atât mai dens, puternic fundamentat şi rezultat în urma cernerii şi a diferitelor imagini filosofice despre problemele în cauză şi a realităţilor sociale din timpul său. (În acest fel, el a dezvoltat filonul metafizic – dacă prin aceasta înţelegem explicarea lumii printr-un principiu, unitar – dar a şi depăşit-o, prin înţelegerea socială a proceselor de cunoaştere şi acţiune.) În acest fel, concepţia sa socială a reprezentat un element de cultură, esenţial în şi pentru secolul al XX-lea: apropierea ştiinţei de societate, de cultura comună, angajarea politică a cercetătorului naturii, şi încă de partea principiilor care nu erau/sunt dominante, au conturat un nou model de abordare a raportului dintre om şi lume, au configurat un nou nivel de aşteptare al şi de la cultură⁵¹.

Concepţia lui Einstein despre libertatea umană ilustrează nu numai umanismul⁵² de sorginte renascentist-iluministă ci şi logica sa imbatabilă. Într-adevăr, ansamblul ideologilor ce se opun umanismului concret, manifestat în concepţia despre libertate şi condiţiile ei, o fac atacând umanismul ca atare, dar ignorând logica acestuia.

Einstein a pornit, integrând – conştient sau nu – întreaga istorie a conceptului de libertate⁵³ -, de la ceea ce este sine qua non omului educat şi, în acelaşi timp, activ intelectual, adică cercetător al Fiinţei ( ca să folosesc denumirea clasică a esenţei, adică a relaţiei subiect-obiect în cunoaştere)⁵⁴: de la libertatea de gândire. Dar aceasta nu era suficientă: este necesară, adică urmează cu necesitate – dacă libertatea nu este văzută doar ca apanaj al aleşilor care îşi pot permite şi să dispreţuiască lumea şi să evadeze din ea – libertatea de alegere. Dar aceasta înseamnă deja criterii de alegere: iar acestea sunt, pentru Einstein, cele bune, legate de micşorarea suferinţelor sociale⁵⁵ (cum spunea Popper), adică de ocolirea fenomenelor care implică exercitarea autoritară a violenţei asupra oamenilor, exercitare care duce şi la distrugeri (inclusiv la risipa de creativitate a omului unic şi repetabil, fenomen inacceptabil pentru liberalismul utopic, iniţial) şi la deturnarea capacităţii de cunoaştere şi dezvoltare a oamenilor.

Dar la Einstein nu a fost vorba de acea bunăvoinţă vagă şi abstractă, pe care au avansat-o ideologii liberali timpurii şi care are nu numai un caracter istoric determinat ci şi rolul de a ascunde mobilurile sociale şi condiţiile faptelor oamenilor, ci de „alegeri morale”, conforme cu criteriile de mai sus.

În celebrul său articol Despre libertate (1940), Einstein a sintetizat, în 2 pagini, o concepţie realistă care a plecat nu de la judecăţi de valoare, ci de la scopuri „acceptate de către „majoritatea celor care citesc aceste rânduri”. Aceste scopuri sunt: „1. Acele bunuri instrumentale care sunt menite să servească la menţinerea vieţii şi a sănătăţii tuturor fiinţelor umane trebuie produse cu minimum de muncă posibil” şi „2. ...oamenii trebuie să aibă şi posibilitatea de a-şi dezvolta puterile intelectuale şi artistice în cât mai deplină conformitate cu caracteristicile şi aptitudinile lor personale”⁵⁶.

Pentru îndeplinirea acestor scopuri, este necesară 1. promovarea cercetării ştiinţifice, neîngrădită nici de mijloace materiale şi nici de frâne politice. Tocmai lipsa unor asemenea îngrădiri generează libertatea. Dar aceasta nu este, înainte de toate, o stare a individului ci, dimpotrivă, a societăţii: „prin libertate înţeleg condiţii sociale de aşa fel încât…”⁵⁷ să existe libertate de exprimare, sine qua non cercetării. Aceste condiţii sunt legile şi un nivel ridicat de cultură al populaţiei. Iar pentru 2. „omul nu trebuie să fie nevoit să muncească atât de mult pentru agonisirea celor necesare traiului, încât să nu-i rămână timp şi energie…”⁵⁸ Este acel vechi timp liber, menţionat mai sus, posibil: „progresele tehnologiei ar oferi posibilitatea acestui fel de libertate dacă s-ar rezolva problema unei diviziuni raţionale a muncii”⁵⁹.

Deoarece, pentru libertate sunt necesare aceste condiţii sociale: şi legile şi un nivel ridicat de cultură al populaţiei şi tipul de educaţie, şi progresele tehnologiei şi relaţii sociale ce favorizează folosirea raţională a timpului – adică timpul liber pentru creaţie, ceea ce înseamnă şi timp de muncă liber - acest aspect al libertăţii este numit „libertate exterioară”.

Răsfrântă în individ, libertatea exterioară devine „interioară”: „libertate a spiritului care constă în independenţa gândirii de cătuşele prejudecăţilor autoritare şi sociale, precum şi de obişnuinţa şi rutina necritice în general”⁶⁰.

Cultivarea libertăţii, a conchis Einstein, este un proces social complex dar unitar – care implică toate elementele menţionate⁶¹ – şi, de aceea, nici un fel de discuţii despre concepte, idealuri intelectuale, iluzii şi judecăţi de valoare în afara acestui proces nu duce, ci frânează înfăptuirea libertăţii.

Dar oare s-ar putea strânge laolaltă toate condiţiile necesare cultivării libertăţii ? Einstein răspunde afirmativ. Optimismul său este fundamentat tocmai prin abordarea sistemică/unitară/integrată a problemei: tocmai datorită dezvoltării tehnologiei, ca şi a faptului că, pe această bază, „omenirea constituie de pe acum o comunitate planetară de producţie şi de consum”⁶², este posibilă depăşirea a ceea ce mai era „<faza prădalnică> a dezvoltării umane”⁶³.

„Anarhia economică a societăţii capitaliste aşa cum se prezintă ea astăzi, reprezintă, după opinia mea, adevărata sursă a răului”⁶⁴. După ce a explicat, în câteva cuvinte, aspectul economic al acestei anarhii (şi, în mod deosebit, faptul că „muncitorul se teme mereu să nu-şi piardă locul de muncă”⁶⁵), Einstein a observat – deosebit de semnificativ pentru problema libertăţii (politice) -: puterea enormă a capitalului „nu poate fi ţinută în frâu în mod eficace nici chiar de o societate politică organizată democratic. Lucrurile se petrec aşa pentru că membrii organelor legislative sunt propuşi de către partidele politice, larg finanţate sau altfel influenţate de capitaliştii privaţi care, practic, separă electoratul de puterea legislativă. Consecinţa este că, de fapt, reprezentanţii poporului nu apără îndeajuns interesele părţilor dezavantajate ale populaţiei. Mai mult încă, în condiţiile existente, capitaliştii privaţi controlează inevitabil, direct sau indirect, principalele surse de informaţii (presa, radioul, învăţământul). Pentru cetăţeanul individual este astfel extrem de greu, iar în majoritatea cazurilor de-a dreptul imposibil, să ajungă la concluzii obiective şi să-şi folosească în mod inteligent drepturile politice”⁶⁶.

Rezultatul unei asemenea situaţii este puternica alienare⁶⁷, care, este cazul să observăm atunci când discutăm despre concepţii şi teorii – inevitabil în comparaţie, aşadar tocmai starea de alienare este luată de către ideologii establishment-ului drept premisă „naturală şi eternă”.

În realitate, a observat Einstein, tocmai pe faptul că „constituţia culturală pe care omul o preia de la societate prin comunicare şi prin multe alte tipuri de influenţe” „suferă schimbări” şi „pot exista mari diferenţe între comportamentele sociale ale fiinţelor umane, în funcţie de tiparele sociale existente şi de tipurile de organizare ce predomină în societate”, „ îşi pot întemeia speranţele cei ce năzuiesc să amelioreze destinul omului; fiinţele umane nu sunt osândite, în virtutea alcătuirii, lor biologice, să se distrugă unele pe altele sau să fie la cheremul unei sorţi crude create de ei înşişi”⁶⁸.

Ca urmare, „nu există decât o singură cale pentru eliminarea acestor racile grave: constituirea unei economii socialiste, însoţită de un sistem educaţional orientat spre ţeluri sociale”⁶⁹. Dar Einstein, răspunzând oarecum celor care au echivalat – şi o mai fac, fireşte – ideea comunistă a lui Marx despre posibilitatea, şi nu utopia, constituirii unui sistem economico-social socialist, cu stalinismul, a observat⁷⁰ că „economia planificată nu înseamnă încă socialism. O economie planificată ca atare poate fi însoţită de o totală înrobire a individului”⁷¹. De aceea, în spiritul cercetătorului care deschide mereu câmpul problematic, şi nu îl închide, Einstein a pus câteva întrebări (care arată că el cunoştea dezbaterile mondiale pe problemă, inclusiv criticile de la stânga la adresa stalinismului (vezi Burnham, Tony Cliff)): „Înfăptuirea socialismului reclamă soluţionarea unor probleme social-politice extrem de dificile: cum se poate preîntâmpina, dată fiind ampla centralizare a puterii politice şi economice, ca birocraţia să devină atotputernică şi peste măsură de arogantă : Cum pot fi ocrotite drepturile individului, asigurând totodată o contrapondere democratică faţă de puterea birocraţiei ?”⁷²

Concepţiile despre libertate nu pot fi, aşadar, analizate fără a le integra în contextul social-istoric în care s-au constituit. Este normal, ar spune unii, ca, în contextul epocii în care a trăit Einstein - cu ascensiunea fascismului, cu URSS – ca „dovadă” a viabilităţii teoriei optimiste despre progres şi schimbare socială - genialul fizician să se fi lăsat „dus de val”. „Acel moment istoric a permis deriva sociologică a lui Einstein”.

Dar Einstein a fost marxist – nu punem ghilimele, deoarece acestea semnifică deturnarea dogmatică a teoriei lui Marx, deturnare pe care acesta a respins-o (este cunoscut acel „eu nu sunt marxist”) – înainte de toate, datorită compatibilităţii dintre metoda sa de cercetare a naturii şi, pe de altă parte, metoda lui Marx de cercetare a societăţii. Apoi, a existat şi consonanţa umanistă şi democratică a celor doi savanţi emblematici pentru cultura modernă.

Mânuind instrumente intelectuale (comune şi) înalt fiabile – perspectiva sistemică, înţelegerea unitară a legilor diferitelor domenii, translarea permanentă de la explicaţii endogene la cele exogene (sub)sistemelor cercetate, depăşirea fragmentării explicaţiilor şi depăşirea opririi datorită prejudecăţilor culturale, verificarea complexă a demonstraţiilor şi spargerea barierelor⁷³ în cunoaştere – Einstein nu a infirmat concluziile criticii lui Marx la adresa concepţiilor despre libertate de până atunci.

Tocmai pe baza instrumentelor intelectuale, care generaseră o imagine socială care „plutea în aerul (intelectual al) timpului” – deoarece timpul însuşi adusese la suprafaţă şi contribuise la crearea acelor instrumente intelectuale – Einstein a putut să contureze o concepţie despre societate, libertate şi perspectivele acesteia, care poate fi cu greu destrămată. Faptul că încă nu s-a realizat socialismul – ba chiar că „a căzut” – nu înseamnă defel că argumentele lui Einstein ar fi false ci doar că 1. încă nu s-au creat toate condiţiile obiective şi subiective pentru aceasta, 2. că există, inevitabil, o puternică tendinţă de a frâna condiţiile subiective (mai ales), 3. că suntem în plin proces de tranziţie mondială la o societate post-capitalistă de tip socialist.

De punctul de vedere al logicii teoriei sale sociale, Einstein a fost la fel de convins ca şi, înainte, de punctul de vedere al logicii teoriei sale fizice. Cu alte cuvinte, el nu a găsit nici un element care să infirme această logică. Dimpotrivă, ca şi Marx – dar, desigur, cu argumente istorice tehnice noi – Einstein a sesizat tendinţele esenţiale care îşi croiau drum în societate.

Dat fiind că niciodată în societate nu se manifestă doar un fel de tendinţe, şi datorită faptului că există puternice contradicţii între tendinţe de tip diferit şi opus (acele puternice tendinţe de frânare), majoritatea oamenilor, şi în timpul lui Einstein şi astăzi, nu au văzut şi nu sunt lăsaţi să vadă critica pe care tendinţele noi o fac celor vechi. Ideea lui Einstein despre posibilitatea tehnică a socialismului ca şi despre necesitatea acestuia ca urmare a antagonismelor lăuntrice ale capitalismului, idee conturată tocmai prin sesizarea tendinţelor noi amintite, poate părea – cum a şi părut, ca ceva excepţional – un vis al imaginaţiei unui savant „care a fost” şi care ar fi, deci, desuet. Cu atât mai mult astăzi, când ofensiva ideologică dominantă din faza actuală a crizei de sistem a capitalismului pare a vesti triumful etern al statu quo. În realitate, aşa cum a dovedit-o şi istoria sistemelor sociale anterioare, este vorba de un cântec de lebădă a ceea ce devine, cu fiecare zi ce trece, „trecut”.

Departe de a fi infirmată ideologia dominantă şi de criza şi căderea stalinismului, ca şi în pofida refluxului relativ temporar al teoriei sociale critice, concepţia lui Einstein despre libertate şi perspectivele acesteia constituie o ilustrare a acelei vechi maxime pe care ilustrul savant a fost mândru s-o aplice: „speranţele celor învăţaţi sunt mai puternice decât bogăţiile ignoranţilor”⁷⁴.

1 Mircea Flonta, Postfaţă. Idealul cunoaşterii şi idealul umanist la Albert Einstein, în Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor (1934, 1950), Traducere M. Flonta, I. Pârvu, D. Stoianovici, Selecţia textelor M. Flonta, I. Pârvu, Note M. Flonta, Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 436.

2 Ibidem.

3 Să reţinem aici perspectiva unui filosof anti-pozitivist: „Dacă noul mod de a gândi este fixat, atunci vechile probleme dispar; da, va fi greu să le înţelegem din nou…” (nu continuăm, deoarece Wittgenstein s-a referit la cauza acestui fapt în filosofie, „modul de exprimare”), Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume (1977, 1978), Bucureşti, Humanitas, 2005, traducere din engleză de Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, p. 100 (nota din anul 1946).

4 Vezi şi Abel Rey, La théorie de la physique chez les physiciens contemporains, Paris, Felix Alcan, 1907, a arătat că imaginea anterioară a fizicii, materialistă (în limbajul său, „mecanistă”) era dogmatică, intransigentă, penetrată de absolut, „noul mecanism fiind critic, suplu, penetrat de relativism”, p. 275.

5 Stephen Hawking, Visul lui Einstein şi alte eseuri (1993), aici studiul „Visul lui Einstein” (1991), Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 80.

6 Ibidem, p. 82.

7 Ibidem, p. 84.

8 Ibidem, p. 86. Pe baza teoriei cuantice a lui Planck şi a efectului fotoelectric al cuantei, demonstrat de Einstein tot în 1905 – este teoria pentru care a primit apoi premiul Nobel în fizică – Werner Heisenberg a demonstrat, la rândul său, că, din cauza efectului fotoelectric, este imposibil să se măsoare exact poziţia unei particule, ceea ce înseamnă că nu se poate măsura exact starea unui sistem, deci nici nu se poate prezice viitorul său. Viitorul este format din probabilităţile estimate. Această abatere de la determinismul strict – care generase înainte vechiul concept de armonie – a fost numită indeterminism.

9 Hawking, ibidem, pp. 86-90, 169.

10 Vezi John Horgan, The End of Science, Facing the Limits of Knowledge in the Twilight of the Scientific Age, Little Brown and Co, 1996: fără să se aplece asupra aspectelor calitative noi aduse, de exemplu, de ştiinţele computerului şi ale minţii, autorul consideră că „marea epocă a descoperirilor ştiinţifice s-a sfârşit”, ştiinţa continuând în domeniul aplicativ, fireşte, pe când în planul marilor întrebări ale oamenilor despre univers şi înţelegerea acestuia, ştiinţa urmează să fie „ironică”, „speculativă şi post-empirică” (AB, neputând demonstra „adevărul”).

1. Acest punct de vedere este, involuntar, o adeverire a pozitivismului trecut: acesta a fost cvasi-dominant tocmai pentru că ştiinţele dădeau o descriere din ce în ce mai consistentă a realităţii. 2. Dar punctul de vedere de mai sus este doar o ilustrare a periodicei avertizări asupra „sfârşitului” ştiinţei. 3. De obicei, cum am văzut, aceste avertizări au loc în momente de criză ale unor ştiinţe. 4. Dar aceste avertizări au, pe lângă eventuala şi fireasca nerăbdare a omului în faţa creaţiilor sale, şi un substrat filosofic ce este legat şi de alte fenomene decât ştiinţele: de fenomenele sociale ale timpului, ceea ce includ şi reprezentările şi teoriile diferite despre aceste probleme. 5. Aspectul demonstrării unor ipoteze nu ţine doar de valoarea de adevăr al acesteia, ci şi de capacităţile tehnologice – ceea ce înseamnă, inclusiv, fonduri pentru acestea – ca şi acumulările în cercetare. 6. „Adevărul” nu este, fireşte, niciodată atins în mod absolut, dar există numeroase criterii de adeverire a acestuia ca fiind obiectiv. 7. Concret şi în legătură că cercetările din fizică, cele menţionate mai sus sunt de natură să arate dezvoltarea lor: reluarea problemei puse de Einstein în ultimele sale decenii de viaţă de către fizicienii şi matematicienii ultimelor decenii ale secolului trecut. În locul unui nou anunţ al „crizei fizicii”, pare, dimpotrivă, că se deschide drum constituirii unei teorii unificate a materiei, spaţiului şi timpului.

11 Albert Einstein, De ce socialism ? (1949), în Albert Einstein, Cum văd eu lumea…, pp. 322-323

12 Vezi, Albert Michelson (Nobel pentru fizică), dar şi lordul Kelvin, în 1894 şi, respectiv, 1900, în Peter Symonds, One hundred years since Albert Einstein’s annus mirabilis, http://www.wsws.org/articles/2005/jul2005/ein2-j12.shtml

13 A studiat fizica teoretică la Institutul Politehnic din Zürich.

14 Perioada de la cumpăna secolelor XIX şi XX a fost marcată şi de acel mal fin de siècle – ce reflecta pesimismul generat de fenomenele sociale critice, permanente şi evidente (deci care loveau vechiul optimism liberal al capitalismului ce cântase progresul modernităţii înscăunate faţă de ancien règime) – dar şi de încrederea în virtuţile schimbărilor tehnicii şi a civilizaţiei; de aceea, umanismul nu părea desuet, cel puţin pentru imaginea tinerilor din middle class: vezi „invenţiile, descoperirile se succedau în mare viteză, şi fiecare din ele devenea, din prima clipă, bun comun; pentru prima dată comunitatea de simţire a naţiunilor devenea mai pronunţată, acum când era în joc ceea ce le era comun…era pentru prima dată în proces de formare un sentiment de comunitate europeană. Ce lipsite de sens, ne spuneam noi, sunt aceste graniţe, când orice avion sare peste ele cu uşurinţă, ce provinciale, ce artificiale sunt aceste bariere vamale şi grănicereşti, în ce contratimp sunt ele cu epoca noastră, care reclamă în mod vădit legătură şi fraternitate universală!...aceşti ultimi ani ai încrederii în Europa”, Stefan Zweig, Lumea de ieri (1942), Bucureşti, Editura Univers, 1988, p. 195.

15 Tocmai pentru a depăşi „vagul şi arbitrarul” filosofiei – aşa cum apărea aceasta atunci în viziunea „academistă” oficială, deci fără perspectiva istorică şi deterministă socială; vezi nota 5 de la p. 423 a Postfeţei citate a lui Mircea Flonta, care citează afirmaţia lui Einstein despre atracţia sa către filosofie, frânată, în tinereţe, de modul cum apărea aceasta şi, deci, reorientarea sa, necesară, spre o ştiinţă fundamentală care, sau de la care, putea porni în ordonarea viziunii despre univers.

16 După cum se ştie, în 1905 a descoperit teoria (specială a) relativităţii (inclusiv formula celebră: E=MC2, care arată că masa descreşte proporţional cu cantitatea de energie emisă de un corp în mişcare, sau că energia depinde de masa corpului înainte de a fi primit o cantitate de energie, sau „masa inerţială a unui sistem de corpuri poate fi considerată direct ca măsură pentru energia sa”, Albert Einstein, Teoria relativităţii…în vol. cit., p. 365), annus mirabilis pentru revoluţionarea înţelegerii cosmos-ului. În 1916 şi-a extins teoria (ca teoria generală a relativităţii).

În 1919, cu ocazia unei eclipse de soare s-a confirmat teoria lui Einstein despre relaţia dintre spaţiu, timp şi natura gravităţii. De atunci, a devenit celebru (deşi perspectiva sa a fost greu înţeleasă şi acceptată chiar de specialişti; Sir Arthur Eddington, astro-fizicianul care a demonstrat adevărul teoriei lui Einstein în 1919, a exprimat acest fapt prin cunoscuta expresie de duh: în faţa afirmaţiei unui ziarist că, pe atunci, doar 3 persoane înţelegeau teoria lui Einstein, a spus: „încerc să văd cine era a treia persoană”). Dar atitudinea faţă de Einstein în Germania era mai degrabă ostilă: şi din partea bisericilor şi din partea diferitelor curente politice care vedeau în non-conformismul lui Einstein un pericol.

(Modelul de gândire a lui Einstein a implicat depăşirea – şi, doar astfel, integrarea – teoriei clasice newtoniene şi ale principiilor termodinamicii ca şi ale electrodinamicii;

în teoria specială a relativităţii (TSR), timpul şi spaţiul formează un sistem, deci nu sunt independente unul de altul, ci, ca sistem, sunt în funcţie de starea de mişcare/nemişcare, ca şi de viteza mişcării, a sistemelor de referinţă; mişcarea este în raport cu sistemele de referinţă alese, iar intervalele de timp şi spaţiu sunt relative la această mişcare; în TSR, principiul relativităţii este rezultatul descrierii legilor naturii ca identice indiferent de sistemele de referinţă, dar numai pentru sistemele de referinţă care descriu, în raport cu sistemul iniţial (luat), o mişcare rectilinie şi uniformă, lipsită de rotaţie; dependenţa şi definirea reciprocă permit unificarea principiului conservării energiei şi a principiului conservării materiei, în măsura în care sistemul nu primeşte energie;

de abia în teoria generală a relativităţii (TGR), s-a demonstrat că pentru descrierea legilor naturii, toate sistemele de referinţă sunt echivalente, oricare ar fi starea lor de mişcare (vezi pp. 376 şi 401, ibidem); de asemenea, TGR nu mai acceptă legea constanţei vitezei luminii în vid ci viteza luminii depinde mereu de coordonate, atunci când e prezent un câmp gravitaţional; continuum-ul spaţio-temporal al TGR nu mai este euclidian, deci proprietăţile geometrice ale spaţiului depind de materie (p. 412); câmpul gravitaţional fiind distribuţia materiei (p. 413) şi depinzând doar de masa inerţială, deci de energie, TSR se aplică, deci domeniilor galileene unde nu există nici un câmp gravitaţional (p. 401);

(AB – simplificările, corespunzătoare mişcărilor fizice simple, mecanice, reprezentând nişte „puneri între paranteze” istorice ale complexităţii mişcărilor fizice),

pe când TGR se aplică atunci când există un câmp gravitaţional, cu corpuri de referinţă nerigide care se află în mişcare şi, astfel, suferă şi schimbări de formă. Materia şi energia au devenit interconvertibile.

Nu trebuie uitat că este vorba nu de ipoteze — Einstein a subliniat că „evidenţa relativităţii în raport cu sistemul de referinţă nu trebuie confundat cu principiul relativităţii”, ibidem, p. 375 – ci de demonstraţii matematico-fizice riguroase, care reprezintă o critică a fizicii (bazată pe înţelegerea istoricităţii acesteia), analog criticii pe care a făcut-o Marx economiei politice.)

În 1921, Einstein a primit premiul Nobel pentru fizică.

Teoria lui Einstein a constituit baza cercetărilor unor fizicieni de frunte ai epocii, din multe ţări. În 1932, englezul Ernest Rutherford a definit natura nucleară a atomului, refuzând folosirea acestuia în industria războiului, considerând cercetările doar pentru a înţelege mai bine adâncimile naturii. În 1939, fizicianul maghiar Leo Szilard a anunţat posibilitatea fisiunii nucleare: realizarea unei energii mari prin reacţia în lanţ creată de bombardarea şi sfărâmarea unui atom de uraniu, adică prin emisia de neutroni.

17 În 1914, înainte de declanşarea războiului, a fost invitat în Germania la un institut al Academiei.

18 Criticată deoarece atacase Belgia neutră.

19 După război, călătorind în nordul Franţei în 1922, a fost oripilat la vederea urmelor marii conflagraţii. În acelaşi an, a participat la marşul organizat la Berlin „Nu războiului”.

20 În urma alegerii lui Hitler drept cancelar la 30 ianuarie 1933, Einstein a fost acuzat că ar fi creat o „fizică evreiască” în opoziţie cu cea „ariană”, fizicienii nazişti, laureaţi ai premiului Nobel, Johannes Stark şi Philipp Lenard, continuând să-l discrediteze, ca şi pe fizicienii germani, ca Werner Heisemberg, care lucraseră cu Einstein;

21 Până în septembrie acelaşi an, a fost în Belgia, apoi în Marea Britanie – unde a vorbit la mitingul din Royal Albert Hall –, apoi, din octombrie, în SUA. Venirea nazismului la putere şi exilul l-au marcat profund pe Einstein. Viaţa i-a devenit mai gravă şi conştiinţa responsabilităţii – mai mare.

22 Astăzi ştim că o asemenea blocadă nu ar fi putut fi realizată, chiar datorită intereselor economice ale unor mari firme din SUA: în timp ce statul american era neutru, compania de petrol Texaco aproviziona avioanele italiene şi germane, sau Ford şi General Motors au produs camioanele militare pentru armata nazistă, Standard Oil şi Chase Bank au investit în Germania nazistă, inclusiv după începerea războiului, sau IBM a colaborat la identificarea populaţiei evreieşti; vezi Charles Higham, Trading With The Enemy: the Nazi American Money Plot, 1933-1949, NY 1983, Bill Van, The Holocaust and the Bush family fortune, http://www.wsws.org/archive, Edwin Black, IBM and Holocaust, dată publicităţii în fragmente în „Newsweek” şi reluate în „Adevărul”, 13 februarie 2001.

23 În 1942, Einstein a legat căderea republicii spaniole de sprijinul imperialismului american, atrăgând atenţia asupra faptului că guvernul american a ajutata la strangularea republicii spaniole legale iar apoi a menţinut relaţii diplomatice cu Spania fascistă, ca şi cu Franţa guvernului de la Vichy – dar nu a recunoscut guvernul francez în exil – .

24 Vezi http://hypertextbook.com/eworld/einstein.shtml

25 Încă în 1930, a călătorit în SUA, la California Institute of Technology, Pasadena. În 1932 a fost din nou la acelaşi institut şi, deoarece între timp a avut loc venirea lui Hitler la putere, a hotărât să rămână în State. Deşi, datorită expunerii publice a convingerilor sale, a fost socotit ca indezirabil nu numai de către Woman Patriot Corporation, o organizaţie radical de dreapta care, în 1932, a scris Departamentului de Stat ca Einstein să nu fie primit pe teritoriul american, ci şi de către FBI care, prin Alien Exclusion Act, a dorit acelaşi lucru. Dar Einstein era o achiziţie intelectuală mult prea preţioasă şi, în acelaşi timp, respingerea sa ar fi dăunat imaginii democratice a SUA, întărind, prin ricoşeu, principiile pe care le-a profesat Einstein.

De aceea, din 1933 de când a căpătat Einstein azil în America, lucrând în nou constituitul Institute for Advanced Study, din Princeton, New Jersey, până la sfârşitul zilelor sale, i s-a şi deschis un dosar de către FBI şi, în acelaşi timp, s-a şi construit imaginea de savant distrat, excentric, deci supărător dar inofensiv.

Aşadar, Einstein a avut cetăţenia germană – născut la Ulm în 1879 – , apoi a luat-o pe cea elveţiană în 1900, apoi, după 1918, cea elveţiană-germană, a renunţat la cetăţenia germană în 1933 şi a devenit cetăţean american – păstrându-şi cetăţenia elveţiană – în 1940.

26 Dar Einstein nu a lucrat în cadrul acestui grup, nici în ulteriorul Proiect Manhattan.

27 În a doua scrisoare către Roosevelt, din 7 martie 1940 – aceeaşi adresă, http://hypertextbook.com/eworld/einstein.shtml - Einstein a informat că liderii din Germania, după ce existase deja în 1939 un grup de lucru asupra uraniului la Institutul de chimie al instituţiilor Kaiser Wilhelm, au ordonat extinderea cercetării şi la Institutul de fizică, în colaborare cu cel de chimie. De asemenea, o altă problemă ridicată a fost aceea a transparenţei – necesare, în mod evident, pentru cercetarea ştiinţifică – materialelor despre problemă în acele condiţii. În sfârşit, Einstein a informat despre faptul că lucrările lui Szilard, deja în America, erau mai promiţătoare decât cele ale lui Joliot din Franţa.

În scrisoarea a treia către Roosevelt, din 25 aprilie 1940 – doar un fragment, la adresa de mai sus – Einstein a insistat asupra necesităţii de a sprijini financiar cercetările legate de arma atomică.

În sfârşit, în scrisoarea a patra către Roosevelt, din 25 martie 1945, dar care nu a ajuns la preşedinte datorită morţii acestuia din 12 aprilie – aceeaşi adresă – Einstein l-a recomandat pe Szilard, deşi a subliniat că a fost exterior lucrărilor acestuia , ca şi a celorlalţi colaboratori la Proiectul Manhattan, drept continuator al unor cercetări legate de reacţia în lanţ prin fuziunea nucleară, crezută posibilă de amândoi, şi a cerut sprijin material pentru aceste cercetări din partea guvernului, dar a avertizat împotriva folosirii şi escaladării înarmării cu arma nucleară, după război.

28 De aceea, în decembrie 1944, Joseph Rotblat, unul dintre participanţii de până atunci la Proiect, l-a părăsit, deoarece nu-i mai părea necesar. Rotblat a devenit profesor de fizică şi membru al mişcării Pugwash, primind Premiul Nobel în 1995.

29 Pe 8 mai 1945, cercetătorii din Proiect nu construiseră încă un prototip de bombă. Ei doreau, înainte de toate, să înţeleagă problemele teoretice ale fisiunii şi reacţiei în lanţ. Sfârşitul războiului părea să le dea dreptate, doar 15% dintre ei doreau să dezvolte o bombă împotriva Japoniei, restul era interesat de aplicaţii paşnice.

30 Dar ea a fost folosită: pe 6 august 1945, la Hiroshima, asupra oraşului şi nu a instalaţiilor militare, şi a ucis 140 000 de oameni, iar pe 9 august 1945, la Nagasaki, a ucis aproape 74 000 de oameni (cifrele de atunci, şi nu cele ale celor morţi ulterior de boala radiaţiilor). După august 1945, cercetători din Proiect au decis să acţioneze împotriva repetării folosirii bombei, organizându-se în diferite grupuri care s-au unit în Federation of American Scientists.

31 Einstein nu a înţeles că suprastructura politică nu poate fi superioară relaţiilor economice, deci că, atunci, nu era posibil un asemenea „guvern mondial”; dar mesajul său ce promova instituţii internaţionale de reglare, şi care era în spiritul iluminist, a avut un caracter anticipativ. Este important de menţionat că, într-un articol din Atlantic Monthly din acelaşi an, Einstein a arătat că, în legătură cu propunerea sa, există o problemă de care îi era teamă – devierea unui asemenea guvern spre tiranie – dar că teama mai mare era provocată de alternativa războaielor.

32 Această expresie a apărut în Manifestul Russell-Einstein, infra.

33 În această calitate, el a continuat să susţină anularea serviciului militar şi a criticat politica SUA de „război rece”.

34 Care s-a destrămat în 1949, dar a continuat să publice Bulletin of Atomic Scientists.

35 Datorită consecvenţei sale în această privinţă, ca şi, desigur, datorită prestigiului său, i s-a propus în 1952 să devină preşedintele Israelului, o funcţie mai degrabă onorifică, dar Einstein a refuzat; el a susţinut însă crearea unei universităţi evreieşti în SUA (viitoarea Brandeis University), după cum a refuzat onoruri din partea Germaniei federale, datorită istoriei sale naziste recente.

36 A organizat, împreună cu alţi anti-rasişti de frunte, American Crusade Against Lynching în 1946. Einstein a fost prieten cu Paul Robeson, atlet, cântăreţ, actor şi militant pentru drepturile civile ale negrilor, şi l-a ajutat să organizeze un marş împotriva linşajului. Einstein a fost implicat şi în mişcarea Civil Rights Congress, care a prezentat, în 1950, petiţia „Acuzăm de genocid” în faţa ONU. Drepturile egale şi atitudinea democratică la un număr mare de tineri şi intelectuali americani de astăzi sunt, în mod deosebit, şi rezultatul campaniei din anii 50.

37 Committee of Un-American Activities, foarte virulentă pe măsura escaladării „războiului rece”. În New York Times din iunie 1953, Einstein a chemat la refuzul intelectualilor de a compărea în faţa Comitetului.

38 Revista există şi astăzi: vezi http://www.monthlyreview.org

39 În acest sens – şi evoluţia lui Einstein de la un liberalism utopic, ce presează, tocmai din acest motiv, spre depăşirea contradicţiilor interne ale liberalismului: liberalismul este/mai degrabă, poate fi primul pas spre socialism.

40 Fred Jerome, The Einstein File: J. Edgar Hoover’s Secret War Against The World’s Most Famous Scientist, NY, St Martin’s Press, 2002, p. 150.

41 Cu această ocazie, s-a sintetizat un nou element chimic, numit în 1955, după moartea savantului, einsteinium.

42 Manifestul a fost semnat şi de Linus Pauling (ulterior Premiul Nobel pentru chimie în 1953 şi premiul Nobel pentru pace în 1963), Joseph Rotblat, fizician (ulterior premiul Nobel pentru pace în 1995, împreună cu mişcarea Pugwash), Frédéric Joliot-Curie (premiul Nobel pentru chimie în 1935, împreună cu soţia sa Irène, membru al partidului comunist francez), singurul dintr-o ţară de dincolo de Cortina de fier – Leopold Infeld (din Polonia, dar nu cu premiul Nobel), Max Born (ulterior premiul Nobel pentru fizică în 1954), Percy Bridgman (premiul Nobel pentru fizică), Hermann Muller, Cecil Powell, Hideki Yukawa.

43 Vezi http;//www.ppu.org.uk/learn/texts/doc_Russell_ Einstein_ Manifesto.html

44 Pentru începutul mişcării, vezi John R. Lenz, Pugwash and Russell's Legacy, http://www.users.drew.edu/~jlenz/pugwash.html, ca şi Joseph Rotblat, The Early Days of Pugwash, http;//www.physicstoday.org/pt/vol-54/iss-6/p.50.html ; vezi de asemenea, http://www.pugwash.org

45 Căci, desigur, nu cercetătorii/ştiinţa au fost de vină pentru folosirea mijloacelor pe care le-au descoperit. Aşa cum, peste 2300 de ani, Platon a menţionat: „cine dă artei sale o folosire nepotrivită, acela merită să fie urât, surghiunit sau trimis la moarte, nu însă cel care l-a învăţat”, Gorgias, 457c, în Platon, Dialoguri, după traducerile lui Cezar Papacostea, revizuite şi întregite cu două traduceri noi de Constantin Noica, Bucureşti, ELU 1968, p. 140.

46 A fost implicat, - prin luări de poziţie, la radio, telefon, manifestaţii,a redactat declaraţii, a dat interviuri, a scris articole şi scrisori, a luat parte la dezbateri şi controverse - în toate marile probleme ale timpului. A afirmat că, după moartea lui Roosevelt (AB – era naiv), America intrase pe deriva militarismului, cel care a scufundat Germania în primele decenii ale secolului XX; când, în ianuarie 1950, preşedintele Truman a anunţat că urma să se creze bomba cu hidrogen, Einstein a luat parte la o emisiune TV despre implicaţii, subliniind că este o iluzie încrederea că înarmarea ar apăra; dar speranţa, spunea el, era în oamenii care, în întreaga lume, se pot opune.

Termenul de „complex militaro-industrial” a fost avansat întâia dată de către preşedintele american Dwight D. Eisenhower în 1961, în discursul său de adio, rostit la radio.

47 Nu doar Einstein, ci şi Chaplin de ex, au avut dosare la FBI pentru aceasta ( dosarul lui Einstein la http://www.foia.fbi.gov/einstein.htm) Discuţia acestui aspect al vieţii sale la Fred Jerome, The Einstein File: J. Edgar Hoover’s Secret War Against The World’s Most Famous Scientist,ed. cit. O recenzie foarte bună a acestei cărţi la Vijay Prashad (profesor şi director al International Studies Programme, Trinity College, Hartford), To ‘get Einstein’, 2002, http://www.frontlineonnet.com/fl1912/19120720.htm Dosarul lui Einstein a fost pentru prima dată difuzat publicului în 1983, ca urmare a cererii, în virtutea legii Freedom of Information Act de către Jerome şi un ONG, Public Citizen Litigation Group.

Un element important din „relaţia” dintre FBI şi Einstein este acela legat de păstrarea secretului bombei atomice. Deşi, după ce URSS a testat arma nucleară, în 1949, şi FBI a instrumentat cazurile „spionilor roşii” (Alger Hiss, Judith Coplon, Owen Lattimore, William Remington, david Greenglass, Ethel şi Julius Rosemberg), Biroul nu a putut dovedi nimic în ceea ce-l privea pe Einstein, deoarece acesta nu a avut nici o legătură cu programul nuclear al SUA.

Dar dosarul este bun tocmai pentru că a păstrat activităţi sociale care, altfel, ar fi fost uitate.

48 Deşi pentru Einstein cercetarea misterului naturii a fost plăcerea şi raţiunea cea mai mare a cunoaşterii, el a considerat că marea diferenţă între oameni nu este aceea dintre savanţi/specialişti şi non-specialişti, ci între oameni responsabili şi ceilalţi, iar cercetătorii şi inginerii aveau, considera el, o datorie – de a fi responsabili – mai mare datorită consecinţelor activităţii lor.

49 De aceea, educaţia a avut/are un rol atât de mare: soarta omenirii depinde de măsura în care poate fi trezit simţul moral al oamenilor, iar aceasta depinde de depăşirea educaţiei standardizate şi conformiste şi de trecerea la o educaţie care să dezvolte gândirea independentă, activismul; dezvoltarea personalităţii nu prin teamă şi constrângere şi dorinţa ambiţioasă de autoritate şi autoevidenţiere – ceea ce produce „supusul umil” – ci prin sinceritate şi dorinţă de înţelegere şi adevăr, prin dorinţă de a munci şi „plăcerea produsă de rezultatul muncii şi conştiinţa valorii acestui rezultat pentru comunitate” duce la însuşirea de către oameni a convingerii că „valoarea unui om trebuie văzută însă în ceea ce dă, şi nu în ceea ce e capabil să primească”, cf. Einstein, Despre educaţie (1936), în Albert Einstein, Cum văd eu lumea…, ed. cit. p. 296, 297, 298.

50„^? Conceptul de eleganţă a unei teorii/rezolvări de problemă descrie şi maniera de simplificare a soluţiilor anterioare şi oferta aparent simplă dar cu atât mai capabilă de surprindere a esenţei (aşadar, cu concepte şi nu cu metafore) a noii soluţii.

51 Este un nou conţinut al acelei vechi paideia, care în lumea antică semnifica achiziţia, prin educaţie, a culturii („generale”, am spune noi astăzi), adică a abilităţilor care îl făceau pe om capabil să trăiască şi să trăiască potrivit principiului kalokagathia. Platon spunea în Fedon (107, b) că omul coboară în Hades doar cu educaţia sa. La fel, Stilpon, considera că singurul bun inalienabil al omului este învăţătura, raţiunea şi cunoştinţele (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (sec. III e.n.), trad. din limba greacă de C.I.Balmuş, studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Ed. Academiei 1963, cartea a II-a, capitolul XI, p.190). Iar, prefigurând într-un fel concluzia modernă despre unitatea de înţelegere a (AB – şi de responsabilitate faţă de) natură şi societate), Democrit arăta că „natura şi educaţia sunt asemenea, căci educaţia transformă pe om şi, prin această transformare, creează natura (H.A. Diels, Fragmente der Vorsokratiker, 4 Aufb., 1922, fragmentul 33.

52 Citate diferite decât în volumul Albert Einstein, Cum văd eu lumea…ed. cit., în Einstein's Humanity : Selected Quotes, http://jnocooknet/students/ejchoi/einstein.htm

53 Ca: aspiraţie spre libertate, libertate ca o calitate a individului – deci ca libertate de voinţă sau/şi ca libertate de gândire, deci ca primatul voinţei sau al raţiunii; libertatea ca o calitate a individului a implicat considerarea mediului ca pasiv. Primatul raţiunii a fost cel care, treptat, a dus la conceperea mediului social ca esenţial pentru libertatea individului, deci libertatea a fost concepută şi ca relaţie socială.

Tocmai pe baza „raţionalităţii universale” a avut loc şi marea dezbatere filosofică a conflictului dintre autoritate şi libertate. Rezultatul, o dată cu constituirea modernităţii, a fost dat de complexul: libertate politică-autonomie morală-„progres în conştiinţa libertăţii” (de ex. Hobbes, Kant, Hegel).

Libertatea politică implica, în primul rând, libertatea de exprimare. Dar, dacă, încă în antichitate, Demostene subliniase că „nu există o nenorocire mai mare pentru oamenii liberi decât pierderea libertăţii cuvântului”, această libertate însăşi nu a fost niciodată văzută în sine – aşa cum există tendinţa în neoliberalismul actual -: încă Platon, cu mult înaintea „părinţilor fondatori” americani şi ai filosofilor englezi şi francezi care au pregătit relaţiile moderne, a arătat că libertatea cuvântului, inclusiv prin filosofare, are rostul de a impune, în polis, propriile viziuni (la Platon, posibilitatea de a conduce pe ceilalţi), Gorgias, 484d,485a, 485c, 485d, 521d, ed. cit. p. 180, 181, 231.

Aşadar, libertatea a fost, la început virtutea oamenilor liberi: doar aceştia, făcând activitate politică, aveau dreptul de a vorbi deschis. (De aceea, Esop a părut a fi, cum a şi fost, o excepţie, interesantă tocmai şi doar prin această calitate.)

Dar aceasta înseamnă că libertatea era intim legată de situaţia de cetăţean avut, care avea timp liber. Etimologia greacă a acestui din urmă concept trimite la studiu, anterior (cum arătase Platon) activităţii de cetăţean în polis. Aceasta a fost baza filosofică a constituirii conceptului de libertate politică modernă: în principiu, oamenii s-or fi născut liberi, l-au concedat liberalii realişti pe Rousseau, dar libertatea nu poate să fie decât exprimarea raţiunii, adică a unei facultăţi obţinute în urma pregătirii teoretice, aşa că ea (libertatea politică) este, în continuare, însuşirea oamenilor capabili de ea. (Vezi obiecţiile unor liberali la universalizarea votului în secolul al XIX-lea, cu argumentul că votul folosit de către oameni inculţi, uşor de manipulat de către forţe retro, ar face mai rău decât exprimarea censitară a alegerii conducătorilor. Dar, desigur, vezi şi concepţiile conservatoare despre libertate.)

Libertatea ca însuşire selectivă (vezi Locke – „noi cu greu putem spune în ce fel am concepe o fiinţă oarecare mai liberă decât de a putea face ce vrea”, Eseu asupra intelectului omenesc (1690),Bucureşti, Ed. ştiinţifică 1961, p. 225) (AB – iar de aici s-a dezvoltat şi ramura conceperii absolutist-psihologiste a libertăţii în modernitatea care a depăşit deja iluziile anterioare înfăptuirii sale, vezi Nietzsche de ex., deşi anticii au specificat de nenumărate ori că libertatea implică rigorile raţiunii în funcţie şi de ceilalţi) şi libertatea ca relaţie socială.

Dar acestea prin marile controverse legate, în construirea modernităţii, de individ: ratio sau voluntas şi liberul arbitru, şi de relaţiile politice, în faţa cărora evaziunea în „libertatea interioară” este imorală: Conflictul dintre autoritate şi libertate a dus la problema drepturilor conştiinţei individuale, dezbărată de sistemul de privilegii şi imunităţi medievale.

Din acest motiv, constituirea raţionalismului a fost, în ultimă instanţă, forma pe care o putea atunci lua critica raporturilor premoderne: raţiunea liberă (Pico della Mirandola), care trebuie demonstrată şi făcută astfel, deci riguroasă prin concepte şi nu prin metafore (Descartes), a dus la libertatea-conformitate la ordinea universală, libertatea ca necesitate recunoscută şi afirmată (Spinoza), la libertate ca (încă) puterea individului dar manifestată raţional, prin contractul social (Locke, Hobbes), la sistemul de libertăţi civile – de exprimare şi acţiune - dependent de organizarea socială (d’Holbach). (Vezi şi Gabriela Tănăsescu, Evoluţia ideii de libertate în filosofia modernă. Repere ale unei posibile abordări, în Ion Goian, Gabriela Tănăsescu, Carmen Diaconescu, Lorena Păvălan, Individ, libertate, mituri politice, Bucureşti, Ed. Institutului de Teorie Socială al Academiei Române 1997.)

De la toleranţă la libertate, de la justificarea alterităţii (la început, religioase) la înţelegerea comunităţii umane deasupra diferenţelor culturale. Este o altă direcţie a dezvoltării conceptului de libertate, ilustrată şi de Einstein.

Direcţia Kant – libertatea ca temeiul moralităţii, aceasta din urmă fiind îndeplinirea datoriei în funcţie de ordinea raţională a lumii – Hegel – libertatea obiectivă, şi a individului prin intermediul/în cadrul statului - (AB – o reconstrucţie a modelului antic), acesta, de fapt societatea, nemaifiind un receptacul al individului, deschide drum înţelegerilor din epoci mai târzii.

La Marx, care a beneficiat de – adică a făcut o critică asupra – filosofiei anterioare lui, libertatea de gândire o implică şi pe aceea de acţiune, ele au loc numai în cadrul societăţii, sunt, aşadar, relaţii sociale, iar alienarea este, aici, tocmai anularea acestor relaţii în realitate şi trăirea în planul ficţiunilor. Libertatea faţă de autoritarism nu exclude dependenţa faţă de societate, iar această dependenţă cere şi libertatea în societate. Nu prin evaziune – inclusiv în planul ficţiunilor – ci prin construirea comună a unor asemenea relaţii sociale care să permită într-adevăr o înţelegere din ce în ce mai fructuoasă a „necesităţii”. Marx a realizat o nouă înţelegere filosofică a omului, prin emanciparea sistemică propusă. Nu numai religioasă, nu numai politică, ci şi economică, şi doar astfel, culturală.

Marx a demonstrat determinarea istorică concretă a concepţiilor despre libertate: „Ca pure idei, egalitatea şi libertatea nu sunt decât expresii idealizate ale schimbului de valori de schimb; dezvoltate în raporturi juridice, politice şi sociale, ele reprezintă aceeaşi bază, dar într-un alt grad. Acest lucru a fost confirmat de istorie. Egalitatea şi libertatea în această accepţie sunt diametral opuse libertăţii şi egalităţii antice, care nu numai că n-au avut drept bază valoarea de schimb dezvoltată, ci, dimpotrivă, au pierit de pe urma dezvoltării ei. Egalitatea şi libertatea în accepţia modernă presupun relaţii de producţie care nu existau încă în lumea antică; ele n-au existat nici în evul mediu. Munca de-a dreptul silită constituie temelia muncii antice; societatea se sprijină aici pe munca silită ca substrat existent. La temelia societăţii medievale stă munca declarată privilegiu, munca considerată încă în particularitatea ei, şi nu ca producând în general valori de schimb. Munca în societatea capitalistă nu este muncă de-a dreptul silită şi nu se efectuează, ca în cazul al doilea, sub imperiul necesităţii de a ţine seama de o instituţie comună, ca de ceva superior (corporaţiile)”; şi „trinitatea <proprietate, libertate şi egalitate> a fost teoretic formulată pe această bază pentru prima oară de către economiştii italieni, englezi şi francezi din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ea s-a realizat pentru prima oară abia în societatea burgheză…Pe de altă parte, deoarece în lumea antică, în cercul celor liberi, s-au dezvoltat cel puţin diferitele momente ale circulaţiei simple, devine explicabil şi faptul că la Roma, îndeosebi în Roma imperială, a cărei istorie nu este decât istoria destrămării orânduirii sociale antice, s-au dezvoltat determinaţiile persoanei juridice, ale subiectului procesului de schimb, şi a fost elaborat, în elementele sale esenţiale, dreptul societăţii burgheze, care însă a fost necesarmente scos pe primul plan ca drept al societăţii industriale născânde în opoziţie cu rânduielile feudale”, Karl Marx, Bazele criticii economiei politice (1857-1859), vol. 1, Bucureşti, Ed. politică 1972, p. 177, şi vol.2, Ed. politică 1974, p. 403. Astfel, a arătat baza iluziilor despre libertate: vezi şi Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere (1843-1844), în K. Marx,F. Engels, Opere, vol. 1, Bucureşti, Ed. politică 1957.

Ca urmare, Marx a putut să evidenţieze şi condiţiile care erau/sunt necesare pentru libertate. Nu numai posibilitatea de a cunoaşte, nu numai posibilităţile oferite de tehnică, ci sunt necesare şi relaţii sociale non-alienate şi non-alienante: „deoarece înainte de toate importă ca lumea să nu fie lipsită de roadele civilizaţiei dobândite de forţele productive, trebuie sfărâmate formele tradiţionale în cadrul cărora ele au fost produse”, Marx, Mizeria filosofiei (1847), în K. Marx, F. Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Ed. politică 1958, p. 139.

54 Libertatea de gândire (şi de exprimare) nu sunt suficiente, „pentru că (AB - iată un argument al unui susţinător al perspectivei conservatoare, de data aceasta) din discuţie se zice că iese lumină, dar de multe ori iese doar triumful îndărătniciei mărginite, care nu se dă bătută şi profită de oboseala tuturora pentru a-şi afirma punctul de vedere”, cum arăta Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate. Lecţii la Universitatea din Bucureşti, Vălenii-de-Munte, Aşezământul tipografic Datina românească 1928, p. 240.

Dar Iorga nu a ajuns la ideea că este necesară şi libertatea de acţiune, deoarece aceasta – de fapt ambele tipuri de libertăţi, dacă se dezvoltă teoretic în mod consecvent – ar fi trimis/trimite la aspectul actorilor libertăţii; iar pentru că Iorga a fost un gânditor pe linia lui Burke, el a relevat doar că în spatele imaginii despre o „mişcare tumultuoasă a unei naţiuni întregi” (AB – revoluţia franceză de la 1789) se află „o agitaţie superficială, influenţată de raţionalismul filosofic cartezian şi sprijinită de o literatură a curtenilor”, ibidem, p. 236. Astăzi, noi ştim cu toţii că pregătirea revoluţiei franceze a implicat şi formarea atmosferei spirituale, inclusiv cu saloanele şi cu întreaga literatură a vremii care, într-un fel sau altul, a lovit eşafodajul lui Ancien Règime. Dar revoluţia a fost într-adevăr acea mişcare tumultuoasă, astfel că imaginea despre revoluţie este corectă doar dacă surprinde ansamblul aspectelor acesteia.

55 „cel mai mare dintre rele se-ntâmplă a fi săvârşirea nedreptăţii”, Platon, Gorgias, 469b, şi „fiecare să-şi îndrepte mijloacele sale, şi cele personale şi cele publice, către înfăptuirea dreptăţii şi înţelepciunii, spre a deveni fericit, ibidem, 507e, în Platon, Dialoguri, ed.cit, p. 157.

56 Vezi şi „Imperiul libertăţii începe de fapt abia atunci când încetează munca impusă de mizerie şi de utilitatea exterioară; el se găseşte deci, prin firea lucrurilor, dincolo de sfera producţiei materiale propriu-zise. După cum sălbaticul trebuie să lupte cu natura pentru a-şi satisface nevoile, pentru a-şi conserva şi reproduce viaţa, aşa trebuie să lupte şi omul civilizat, şi aceasta în toate formele sociale, în toate modurile de producţie posibile. Odată cu dezvoltarea lui, se lărgeşte imperiul acesta al necesităţii naturale, pentru că sporesc nevoile; dar, în acelaşi timp, se dezvoltă şi forţele de producţie care le satisfac. În acest domeniu, libertatea nu poate consta decât în aceea că omul civilizat, producătorii asociaţi reglează în mod raţional acest schimb al lor de materie cu natura , îl supun controlului lor comun, în loc de a fi dominaţi de el ca de o forţă oarbă; îl realizează cu cea mai mică cheltuială de energie şi în condiţiile cele mai demne şi mai potrivite cu natura lor umană. Dar el rămâne întotdeauna un imperiu al necesităţii. Dincolo de graniţele acestuia începe dezvoltarea forţei omeneşti, dezvoltare care are valoare de scop în sine (pentru om), începe adevăratul imperiu al libertăţii, care însă nu poate înflori decât pe acest imperiu al necesităţii, ca bază a sa”, K. Marx, Capitalul, vol. 3, partea a II-a, Bucureşti, Ed. politică 1955, p. 722-723.

57 Einstein, Despre libertate (1940), în Albert Einstein, Cum văd eu lumea…, ed. cit., p. 301.

58 Ibidem.

59 Ibidem.

60 Ibidem.

61 Cât de slabă este, în comparaţie, focalizarea obstinată doar pe unele aspecte, cele ale libertăţii politice – vezi, de ex. Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate (1969), Bucureşti, Humanitas 1996, sau Francis Fukuyama, cu acel cunoscut Sfârşitul istoriei şi ultimul om (1991) şi cu Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale (1999), Bucureşti, Humanitas, 2002, care dezbate cum poate fi restabilită încrederea populaţiei în autorităţi şi în valorile tradiţionale ale ordinii sociale, fără a spune un singur cuvânt despre fenomenele structurale care generează neîncredere – sau, dimpotrivă, cele care omit libertatea politică – aşa ca în ideologia stalinistă -.

62 De ce socialism ?, în ed. cit., p. 322.

63 Ibidem, p. 319.

64 Ibidem, p. 323.

65 Ibidem, p. 324.

66 Ibidem.

67 „Schilodire a conştiinţei sociale a indivizilor”, căci omul „nu simte această dependenţă (AB – de societate) ca pe un lucru pozitiv…ci mai degrabă ca pe o ameninţare a drepturilor lui naturale sau chiar a existenţei sale economice. În plus, poziţia lui în societate este de aşa natura încât imboldurile sale egoiste se accentuează continuu, în timp ce tendinţele sale sociale, care sunt prin firea lucrurilor mai slabe, se deteriorează progresiv. (AB – acestea din urmă manifestându-se mai degrabă în şi faţă de condiţii excepţionale, calamităţi sau boli). Toate fiinţele umane, oricare ar fi poziţia lor în societate, suferă de pe urma acestui proces de deteriorare.”, ibidem, p. 325, 322.

68 Ibidem, p. 321, 322.

69 Ibidem, p. 325.

70 În spiritul teoriei ulterioare lui, că revoluţia leninistă nu putea genera, aşa cum a şi făcut-o, decât stalinism care a accelerat dezvoltarea, la nivelul primei revoluţii industriale, a ţărilor periferice în care a avut loc dar care a implicat, tocmai prin forţa acestor împrejurări, un regim politic non-democratic. Stalinismul, „într-o ţară” (Troţki) nu putea să fie socialism, pentru că, în secolul XX nu au existat condiţiile obiective – dezvoltarea forţelor de producţie şi mondializarea – şi subiective pentru acesta.

71 De ce socialism ?, în ed. cit., p. 325.

72 Ibidem.

73 Marx a vorbit mult de iluzii ale filosofilor, vechile idola puse sub acuzare o dată cu naşterea engleză a modernităţii.

74 Democrit, în op. cit., fragmentul 185.