Despre experienţă

„Despre experienţă”, Argeş, Anul XII (XLVII) Nr. 4 (358), aprilie 2012, p. 5 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4950&Itemid=104

Sursa: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4950&Itemid=104

„N-are cultură, dar are experienţă”, auzim destul de des concluzia ce se vrea nepărtinitoare, superioară şi înţelegătoare. Fraza denotă existenţa unor clişee în gândirea comună: al diferenţei şi opoziţiei dintre cultură (cunoştinţe temeinice, teorii, legarea discursivă a tuturor acestora) şi, pe de altă parte, un know how general, un savoir faire ca savoir vivre; al diferenţei şi opoziţiei dintre livresc şi practică, sau dintre teorie şi practică; şi chiar dintre „umanioare” şi cunoaşterea tehnică.
Nu discuţia despre definiţia culturii, deja demult încercată şi reluată în toate cercetările concrete de antropologie, mă interesează aici, ci aceea despre experienţă. Cum de s-a ajuns la imaginea din fraza de mai sus?
Dar, potrivit anticilor, nici nu trebuia să se ajungă. În latină, experior - iri - itus sum, înseamnă a încerca, a pune la încercare, a dovedi, a îndura, a lua cunoştinţă, a recurge la, iar experimentum - i, încercare, experienţă, probă, dovadă, pricepere; de-altfel, ca şi experientia - ae, încercare, probă, efort, silinţă, practică, pricepere, rezultat, efect, succes.
Deci: încercare, probă. Care va fi şi repetată, în ştiinţa modernă care nu există în afara testului. De regulă, încercarea înseamnă îndoială, nesiguranţă privind cunoştinţele. Dar aceste cunoştinţe există totuşi, indiferent aici dacă ele sunt legate de viaţa practică sau de teorie. În experiment, ele sunt chestionate, desfăşurate şi criticate raţional, iar în urma acestui demers apar chiar noi cunoştinţe, bazate pe legăturile făcute şi pe noile temeiuri. La fel este şi în experienţa de zi cu zi, şi această cotidianitate a fost primul loc al experienţei.
Cum se realiza dovada? Cuvintele latineşti de mai sus au o istorie, vizibilă în rădăcinile sau originile lor şi în orizontul familiei de cuvinte în care stau. Sau pot sta. Experior… are o origine clară într-un verb la care nu ne-am fi gândit, căci pentru noi dovada, sau cunoştinţa, este rezultatul unui proces static (vezi şi Titus Maxus, 12, http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_ content&task=blogcategory&id=408&Itemid=104) în care inferăm raţional pe baza elementelor premise şi fără să poposim prea mult în mediul lor. Acest verb, pererro - are înseamnă a străbate, a traversa, a măsura cu privirea, a merge de la unul la altul, a rătăci. Oamenii au descoperit lumea, deci au ajuns la cunoştinţe despre ea (şi despre ei în cadrul lumii), dând nas în nas cu ea, adică schimbându-şi locul tocmai pentru a „scana” o mereu nouă realitate.
Forma prescurtată a lui perrero este faimosul erroare, a se rătăci, a se răspândi, a merge de colo colo, dar şi, atenţie!, a greşi, a se înşela, a nu fi sigur. Deci în aventura de a străbate spaţii noi, de a le traversa – ceea ce însemna şi a le măsura cu privirea – oamenii au ajuns uneori să se rătăcească, iar această situaţie a necesitat şi un cuvânt nou (mai scurt, pe cât o cereau situaţiile de urgenţă) care a numit şi starea lor de perplexitate: nu mai erau siguri de capacitatea lor de a scruta victorios orizontul, se înşelaseră în aşteptările lor de noi tărâmuri ale făgăduinţei, au greşit. Istoria cuvintelor ne arată, încă o dată, cum au apărut sentimente, reflecţii şi certitudini – zborul gândului şi, deci, o nouă lume de simboluri, concepte şi sensuri – din confruntarea cea mai pământească a oamenilor cu ambientul pe care nu puteau decât să dorească să îl lărgească.
Dar există, poate, şi o altă origine a experienţei. Perlegoere-egiectum înseamnă a privi cu atenţie, pe rând, a alege, a tria, de unde peritiaae – cunoaştere, pricepere, talent, peritusaum fiind cel care cunoaşte, care ştie, cel priceput. Cunoaşterea este urmarea scrutării lucrurilor: de aici distingerea, trierea şi alegerea. Experienţa este urmarea acestor acţiuni, este însumarea lor. Din cunoaştere vine dovada şi orice cunoştinţă este o dovadă.
Experienţa are la bază cunoştinţe, desigur, dar ea este, mai ales, nevoia de a găsi puncte stabile în rătăcirile noastre: noi repetăm acţiuni, sau ne reprezentăm acţiunile altora stocate în memoria noastră, tocmai pentru că ne mişcăm în permanenţă şi nu vrem să greşim. Căci eroarea poate fi fatală. De aceea, adevărul – care e mereu concret – este legat de călătoria noastră prin viaţă. Ajung la adevăr cei care sunt curioşi. Dar sunt curioşi numai cei care caută mereu drumuri, direcţii, locuri. Ei sunt hoinarii care pot măsura şi drumurile şi limanurile şi incertitudinile.
Dar ce înseamnă cunoaşterea, dacă nu cultură? Există, fireşte, diferite culturi şi, deşi există standarde pentru ele – iar cel mai înalt, ţinta, aparţine de cultura intelectuală înaltă (profesionistă, critică, de larg orizont, creatoare, refuzând auto-mistificarea) – ar fi o greşeală să considerăm că doar cultura înaltă înseamnă cultură. După cum, doar experienţa vieţii nu ţine loc de instrumentele culturii.
Căci, în fond, la ce sunt bune şi cultura şi experienţa? La a ne face călătoria prin viaţă cât mai frumoasă, cât mai omenească. Ne face o imensă plăcere să înţelegem: mereu mai mult, mereu mai profund. Dar dacă formidabilele noastre cunoştinţe nu ne prefac şi experienţa de viaţă – iar experienţa noastră nu este doar ceva propriu, ci este încrustată în experienţa întregii societăţi, după cum are reverberaţii infinite – atunci rămânem într-o lume a diviziunilor şi a iluziilor. Şi a cărărilor pe care rătăcim în ideea că „asta doar o încerc, pot oricând să…” şi în ideea că „cealaltă era mai bună, dar ce să-i faci, aşa a fost să fie”. Rătăcirea noastră e stearpă atunci, în pofida oricărei rădăcini a experienţei în neoprirea neobosită.
Să încercăm, aşadar, să pribegim, să schimbăm locurile: să ne schimbăm pe noi re-creându-ne spaţiul.