Semnal la/signalling Dan Gabriel Sîmbotin
Semnal la/signalling Dan Gabriel Sîmbotin, Cenzura imaginarului ştiinţific la începutul modernităţii, Noema, 2015, pp. 217-218.
Sursa: http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2018_06_02.pdf
Iaşi, Institutul European, 2015, 273 p.
Fiecare carte este şi oglinda celui care o scrie. Iar atunci când autorul şi explică istoria scrierii cărţii, o dată mai mult apare sporul de înţelegere pe care o carte o aduce în câmpul psihologiei şi sociologiei creaţiei ştiinţifice. Cum dezvăluie autorul, cartea de faţă este rodul cercetărilor sale de 20 de ani, finalizate şi cu obţinerea titlului de doctor, şi care au fost impulsionate de interesul său pentru raţionalitatea ştiinţifică.
Într-adevăr, premisa cărţii este opoziţia faţă de înţelegerea încetăţenită a antagonismului raţiune-imaginaţie sau raţional-imaginar sau ştiinţă-imaginaţie. Cu alte cuvinte, pentru autor imaginaţia înseamnă nu doar fantezie, ci şi reprezentare cu grad înalt de veridicitate a realităţii. Fără îndoială, reprezentarea raţională a lumii presupune capacitate mare de imaginaţie, dar, cu toate fanteziile pe care această capacitate le presupune, noi putem ajunge la o concepţie raţională consistentă despre această lume.
Tema cărţii este evoluţia imaginarului în intervalul temporal al trecerii la modernitatea occidentală (dar acum e clar, e vorba de evoluţia raţionalităţii în acel interval): cum au înţeles oamenii acelor timpuri lumea. Iar această evoluţie este descrisă ca o confruntare între imagini/reprezentări vechi şi noi – în paradigma substituirii lor (reciproce) – adică un duel al argumentelor diferitelor imagini. Duelul se sfârşeşte mereu cu un învingător, chiar dacă temporar, iar imaginea învingătoare şi-a exercitat dominaţia asupra spiritelor: altfel spus, a cenzurat atât procesul de gândire a fiinţelor umane, cât şi corpus-ul imaginilor ca atare.
Dar, cum se ştie, imaginile despre lume nu doar se succed temporal, ci şi coexistă. Ca urmare, cenzura/tendinţa de cenzurare a imaginii adverse a coexistat cu procesul însuşi de dezvoltare a imaginilor.
Astfel, primul capitol descrie formarea imaginilor în evul mediu şi Renaştere: ca rezultate ale contactelor între civilizaţii, inclusiv prin războaie, şi ca rezultate ale construcţiei imaginilor, în cercurile intelectuale ale timpului. Ca urmare, se poate vorbi de lupta dintre imaginar ca fantezie şi imaginar ca raţionalitate: în mănăstiri, în scolastică şi pe cele două versante ale culturii, ştiinţele naturii ce încep să se înfiripe şi arta. Iar autorul sesizează atât cenzura religiei îndreptată împotriva artei (pulsionalului) şi ştiinţei (raţionalului), cât şi convieţuirea nu lipsită de tensiuni a pulsionalului şi a raţionalului.
Frumoasele capitole ulterioare – despre cenzura şi reconstrucţia imaginarului în secolul al XVII-lea – descriu cenzura religiei asupra imaginilor ce s-au emancipat de ea, dar şi cenzura din interiorul ei (prin erezii, Reformă şi Contra-Reformă), ca şi cenzura metodologică pe care ştiinţa şi filosofia ei o aplică gândirii în general, deci şi ştiinţei şi filosofiei: avertizând asupra idolilor (Francis Bacon), impunând îndoiala metodică şi consecinţele ei filosofice (epistemologice), (Descartes). Prin aceste mari momente, are loc şi reconstrucţia imaginarului raţional: importanţa ştiinţei cu scopul şi legile ei sugerate, imaginarul utopic în care se manifestă şi predicţia ce va face carieră ca dovadă a legilor, filosofia ca subordonare faţă de spiritul ştiinţific şi umanist.
Totuşi, tocmai prezumţia cărţii este de discutat. Cartea este o istorie a „imaginilor” – „imaginea” fiind o metaforă pentru „teorii”/complexe de idei –. Deci imaginea autorului este o succesiune a imaginilor, iar logica acestei succesiuni este „rolul cenzurii este de a limita dezvoltarea imaginarului dincolo de capacitatea umană de asimilare” (p.101). Cam „neutră”, această logică. Iar modernitatea nu s-a bazat pe dominanţa imaginii (mecaniciste şi dogmatice a) ştiinţei (p. 248), chiar dacă, evident, spiritul ştiinţific a fost cel care a dat specificul cultural al modernităţii, ci pe coexistenţa şi lupta imaginilor ştiinţifice şi religioase. Imaginea despre dominanţa unei ştiinţe mecaniciste şi dogmatice – prin faptul că ştiinţa s-a dezvoltat pe baza conceptelor de adevăr, obiectivitate şi raţionalitate – este o caricatură venită din perspectiva „cenzurii” ce reflectă imaginea fantezistă despre lume. Ştiinţa a fost mereu conştientă de faptul că ideile sale sunt construite dar, în acelaşi timp, că ea ajunge, prin demonstraţii de tot felul (descrieri, experimente, experimente mentale, calcule şi matematizare, raţionamente şi argumentare/teorii explicative, care sunt deci opuse argumentului pre-modern şi ne-modern al autorităţii) la cele mai coerente, fiabile şi corespondente idei cu realitatea: în condiţiile date, pe baza cunoştinţelor existente în momentul respectiv. Ştiinţa a fost mereu conştientă că nu ajunge la „adevărul absolut” (acesta este, după cum se ştie, apanajul religiei) şi că ceea ce ea descoperă este o traducere umană a fenomenelor complexe şi pe care ea, ştiinţa, de abia le sesizează: „traducere” înseamnă tocmai sesizarea de către ea a regularităţilor şi specificităţilor din lumea reală. Iar ce înseamnă această „lume reală” urma să descopere şi să înţeleagă, mereu mai bine, ea şi…filosofia. În acest sens, ştiinţa a arătat mereu o faţă pe care optimismul se amesteca cu modestia. Ştiinţa a fost mereu conştientă de limitele imaginilor/descoperirilor/teoriilor ei şi, în acelaşi timp, ea şi-a pus mereu sub semnul întrebării prezumţiile, propriile teorii. Numai aşa a evoluat ea: doar această evoluţie este rostul ei. Dimpotrivă, religia nu are aceste caracteristici.
Poate că e bine să amintim ceea ce a sesizat Alexandru Boboc (Filosofie şi ştiinţă în epoca modernităţii târzii. Reflecţii filosofice sub impactul spiritului ştiinţific modern, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012): ştiinţa a dezvoltat un spirit raţionalist, dialectic şi umanist, în timp ce ideologiile care se bazau pe metodologii opuse celei ştiinţifice şi-au continuat perspectiva esenţialistă şi fantezistă; după cum, trebuie să distingem între spiritul pozitivist al ştiinţei (cercetarea faptelor şi a începe mereu de la fapte, şi nu de la prejudecăţi, şi astfel teoriile ştiinţifice trebuie mereu falsificate; deci teoriile ştiinţifice sunt unelte, precum experimentele şi matematica) şi, pe de altă parte, pozitivismul ca interpretare filosofică (ce respinge marile teorii şi se reduce doar la asamblarea a ceea ce dă ştiinţa, aceasta însăşi fiind redusă la descrierea imediatului, fără explicaţii mai profunde). O bună parte din motivaţia caricaturizării ştiinţei a fost dată tocmai de interpretarea pozitivistă, cu totul neprofesionistă: caricaturizarea ştiinţei a echivalat ştiinţa cu maimuţărirea ei idealistă.
Această caricatură a fost şi este şi astăzi folosită de către ideologiile care se bazează pe metodologii opuse celei ştiinţifice. Una dintre aceste ideologii a fost şi curentul postmodernist din filosofie (aici, epistemologie). La acest curent se referă autorul atunci când „demonstrează” necesitatea depăşirii imaginarului ştiinţific, prin promovarea valorilor dragi postmodernismului: credinţe, subiectivitate, stil. Dar deşi autorul – în spiritul raţionalismului şi al prudenţei – lasă deschisă bucla pe care totuşi o propune (adică cenzura binevenită a spiritului non-ştiinţific asupra ştiinţei caricaturizate), el pare să preia, prin această propunere, perspectiva postmodernă ce echivalează inerentul caracter relativ al cunoaşterii cu relativismul valoric al subiectivităţii care anulează orice caracter obiectiv. Atunci când a ocultat criteriile intereselor sociale şi ale relaţiilor de clasă, postmodernismul a pregătit, într-adevăr, cenzura relativistă care se exercită asupra spiritului ştiinţific din gândirea oamenilor. Dar – şi, în fond, focalizarea cărţii asupra evoluţiei semnifică tocmai necesitatea de a continua reflecţia (carteziană) asupra cenzurilor – astăzi ştim şi că postmodernismul nu a fost monocord, iar critica întreprinsă de el a adus înţelegerii procesului de cunoaştere elemente esenţiale1, şi că doar postmodernismul luat în seamă de către autor face o falsă cenzură: deoarece există mereu criterii pe care oamenii le forjează atunci când gândesc împreună asupra consecinţelor.
Cartea este plăcută şi provoacă. Ea merită să fie, şi nu numai pentru autorul ei, un moment în înţelegerea mai bună a lumii: dar numai dacă, în spirit ştiinţific, ideile ei se pun sub semnul întrebării.
Note
1. Vezi doar Jacques Derrida, Spectres de Marx, Paris, Éditions Galilée, 1993.