Ioan Biriş, Filosofia şi logica ştiinţelor sociale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2014

„Ioan Biriş, Filosofia şi logica ştiinţelor sociale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2014”, Noema, XIV, 2015, pp. 437-442.

Sursa: http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2015_5_03.pdf

ABSTRACT.

The review of an ambitious book, Philosophy and logic of social sciences, by Ioan Biriş, distinguished Professor at the Western University of Timişoara, emphasises some aspects of the image proposed by the author, as well as the difficulties of the approach of this kind of topic.

Volumul (439 p.) este absolut impresionant din punctul de vedere al acoperirii – inclusiv cu o bibliografie densă a – unor arii largi ale problematicii ştiinţelor sociale, ca şi din punctul de vedere al ambiţiei de a uni n aspecte şi teorii într-o lucrare a cărei coerenţă este dată de ideea din titlu: filosofia şi logica ştiinţelor sociale.

Într-adevăr, după un prim capitol despre specificul ştiinţelor sociale, urmează unul despre realitatea socială – ce analizează pe larg raportul dintre esenţa culturală a faptelor sociale (şi, de aici, paradigma constructivistă a teoriilor sociale) şi, pe de altă parte, caracterul lor obiectiv –, unul despre logica teoriilor ştiinţifice (ce tratează evoluţia şcolilor de gândire a conceptelor ştiinţifice, a argumentaţiei şi a întemeierii lor, fiecare şcoală promovând/fiind echivalentă în fond cu modele de abordare a problemelor sociale) şi apoi încă trei capitole ce discută: conceptele ştiinţelor sociale şi nivelele de măsurare, integrarea socio-culturală şi acţiunea socială în raport cu raţionalitatea. Şi în ultimele trei capitole se desfăşoară apetenţa autorului pentru logică şi oferă – ca şi în capitolul despre logică – aplicaţii de care autorul este, pe drept cuvânt, mândru: un posibil model de teorie a fenomenelor sociale, clarificarea conceptuală a dezvoltării sustenabile, logica „gândirii slabe” (Vattimo) şi violenţa religioasă.

Concluziile sunt extrem de scurte şi generale, evidenţiind monismul metodologic (şi ontologic, astfel) şi complementaritatea metodologiilor, ca şi interpretarea ştiinţelor sociale în unitate cu cele ale naturii, ca şi, mai ales, logica primelor. Nici nu puteau să fie altfel de

Profesor (Universitatea Politehnica București), Divizia de Logică, Metodologie și Filosofia Științei, Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, Academia Română. concluzii, dar înfăţişarea lor sugerează o dată mai mult dificultatea funciară a abordării subiectului filosofie şi logică a ştiinţelor sociale.

Volumul oferă informaţii relevante şi necesare despre teoriile despre ştiinţe sociale şi evoluţia lor. Fiecare asemenea teorie este descrisă corect şi, puse unele lângă altele, reprezintă o comoară pentru studenţii sau specialiştii care vor să le aibă la îndemână.

Totuşi, cartea nu se citeşte uşor. Există, cu toată intenţia de legare unitară, mult prea multe probleme ce – aşa cum sunt tratate – au o forţă autonomă ce tinde să treacă în planul secund intenţia prezumată a autorului de a da un punct de vedere despre filosofia ştiinţelor sociale. Ioan Biriş s-a ocupat demult de logica şi epistemologia ştiinţelor sociale, inclusiv prin cursurile predate la Universitatea de Vest din Timişoara de Introducere în ştiinţele sociale, Filosofia ştiinţei şi Metodologia cercetării ştiinţifice. Există o tradiţie glorioasă a cărţilor rezultate în urma prelegerilor, dar aici, dorinţa de exhaustiv – care a dus şi la preluarea, corect anunţată mereu, a unor articole şi capitole din lucrări anterioare – pare să nu facă un bun serviciu obiectivului de a da un reper memorabil pentru tema anunţată.

Recenzia unei cărţi nu îi contrapune acesteia, desigur, alternativa recenzentei. Acel „eu aş fi făcut altfel” nu are niciodată nici o valoare, căci analiza priveşte opera pusă în faţă, articularea sa internă. Nu selecţia făcută de autor – potrivit capitolelor anunţate mai sus – este problematică, nu, sub nici un motiv, ci maniera de tratare a teoriilor şi caracterul palid al „firului roşu” al dezvoltării subiectului. Există mai degrabă capitole şi rezolvări de chestiuni – extrem de folositoare, cum spuneam – decât o constituire şi argumentare a ideii principale: dar această idee trebuie căutată, dacă nu o socotim a fi simpla teză însăşi a filosofiei ştiinţelor sociale. Adică trecerea logică de la concluziile unui capitol la celălalt nu este prea evidentă, nu există un crescendo al punctului de vedere al autorului.

Probabil că fiecare cititor alege un capitol sau altul, în funcţie de interesele sale, şi pune în faţa comunităţii ştiinţifice observaţii relevante în legătură cu ele. În ce mă priveşte, mă opresc asupra problemelor surprinse în capitolul despre specificul ştiinţelor sociale.

Înainte de toate – şi chiar dacă volumul este adresat specialiştilor – o primă problemă lipsă este chiar aceea a varietăţii ştiinţelor sociale. Nu toate ştiinţele sociale sunt la fel şi tocmai de la această situaţie ar trebui pornit atunci când se discută diferenţa faţă de „ştiinţele naturii” (care, nici ele, nu sunt la fel, căci biologia nu poate fi redusă la fizică).

În al doilea rând, autorul discută modul în care diverşi cercetători moderni au abordat decalajul dintre ştiinţele naturii şi cele sociale. Dar el consideră decalajul o axiomă, şi cititorii se vor afunda mult timp în „ce a spus X şi ce a spus Y” despre aceste ştiinţe şi decalaj, până ce vor reţine sugestia că abordarea şi metodologiile comune arată mai degrabă o continuitate şi un corp comun al ştiinţelor naturii şi sociale. Oricum, autorul nu discută deloc problema dacă decalajul empiric ar urma să se micşoreze radical chiar pe temeiul metodologiilor comune. Or, întreaga discuţie asupra ştiinţelor atât naturale cât şi sociale – şi lăsând la o parte punctul de pornire al curiozităţii ştiinţifice ca atare – a avut şi are rost tocmai datorită finalităţii ştiinţelor (şi acestor discuţii): dar problema finalităţii nu apare deloc în această filosofie şi logică.

Ceea ce este resimţit ca lipsă este tocmai ne-punerea sub semnul întrebării a conceptului însuşi de decalaj: or, există într-adevăr un decalaj între cele două tipuri de ştiinţe? în ce sens? Nu cumva tocmai considerarea ştiinţei centrate în jurul legilor drept criteriu de ştiinţificitate este cauza decretării decalajului, aşa cum de altfel a arătat autorul? Dar ceea ce face dificilă lectura este tocmai plecarea de la teoriile autorilor – descrise în amănunt – urmate de alte şi alte teorii: cititorii fiind nevoiţi să le reţină, deoarece numai ele par a da substanţă. Dar câte teorii pot fi reţinute dintr-o carte, câte elemente noi aduse de un autor şi apoi de un altul? Ceea ce lipseşte este tocmai propunerea iniţială, redarea sintetică în „teoria autorului” a dilemelor şi a rezolvării preferate: bogatele referinţe ce se succed fiind numai ilustrări ale concepţiilor ce s-au ciocnit de-a lungul timpului. Dar de obicei, concluziile pertinente şi integrative aparţin teoriilor citate, autorul doar asumându-şi-le.

À propos de motivele decalajului considerat, încă o dată, drept axiomatic. Astăzi este clar că ştiinţele naturii sunt şi ele rezultatul experienţelor subiective: chiar cunoştinţele fizicii sunt contextuale, adică depind de şi se încadrează în teorii fizice. Ca urmare, discutarea decalajului ştiinţelor sociale trebuie să plece de la acest fapt comun, ceea ce duce la parcimonie în etalarea teoriilor şi la relevarea specificului în care ştiinţele sociale sunt contextuale. Cu alte cuvinte, premisa decalajului este explicabilă atât pe baza ritmului şi limitelor istorice ale cunoaşterii în cele două tipuri de domenii, cât şi pe baza prezumţiilor ideologice.

Într-adevăr, sunt câteva probleme pe care această carte le ridică şi trebuie menţionate, tocmai pentru a atrage atenţia asupra modalităţilor de tratare filosofică şi comunicare a ştiinţelor sociale. Prima problemă este dată de intenţia vizibilă de a se poziţiona pe un teren „strict tehnic”, neutru, iar stridenţa şi incorectitudinea acestei poziţii apar cu atât mai mult cu cât – şi aceasta este a doua problemă – autorul probează punctele de vedere din literatură cu exemple, date aproape unanim de către volumele citate. Or, NOEMA XIV, 2015 exemplele sunt discutate exclusiv în cadrul şi, deci, pe baza prezumţiilor asumate de către cercetătorii menţionaţi. Dar asta înseamnă că exemplele înseşi nu sunt analizate în integralitatea lor ca fapte sociale legate de multe alte aspecte şi, deci, explică destul de puţin. Senzaţia dată de o asemenea abordare este mereu „ei, şi?”, insuficienta exprimare a unei perspective mai largi şi a punctului de vedere al autorului.

Dar această lipsă este determinată tocmai de intenţia de desfăşurare a unei problematici şi a unui limbaj „de specialitate”, în fond ermetice la caracterul ideologic inerent şi intern ştiinţelor sociale. În general, cunoaşterea – şi teoriile ştiinţifice – este/sunt contextuale: nu numai în sensul dependenţei lor de condiţiile sociale concrete în care au avut loc, ci, cum spuneam, şi de teoriile şi atmosfera spirituală în care s-au coagulat valorile dominante dintr-un cadru istoric oarecare. Cu atât mai mult, teoriile despre om şi societate sunt legate şi de locurile sociale din care sunt ele create şi, ca urmare, realizează o multiplă traducere a relaţiilor şi situaţiilor sociale (inclusiv cea geopolitică, ne-a amintit Enrique Dussel²).

Or, intenţia cu totul „anti-ideologică” a cărţii o frustrează atât de claritatea explicaţiilor cât şi de deschiderea teoretică spre un spaţiu exterior mainstream-ului în care are loc, totuşi, desfăşurarea analizei. De exemplu, autorul îşi asumă punctul de vedere potrivit căruia există o ruptură notabilă între teoriile sociale şi cercetările sociale concrete, iar aceasta datorită obiectului lor diferit (teoria – sistemul social; cercetarea concretă – individul) (p. 22), dar nu este deloc sensibil la consensul dintre teorii şi cercetarea concretă: tocmai deoarece nu este sensibil la caracterul contradictoriu şi funcţional/instrumental al teoriilor. De asemenea, descrierii unor teorii sociale ca explicaţie bună a unui fenomen nu i se adaugă explicit ideea că ea relevă doar tendinţe şi că ea trebuie combinată cu alte teorii bune/tendinţe pentru a da explicaţii demne de caracterul sistemic al fenomenelor sociale. În sfârşit, atunci când doar se menţionează aspecte ale teoriilor susţinute de către un cercetător sau altul nu este adăugată şi critica autorului (de ce, de exemplu, Freud sau Marx nu au dezvoltat o cunoaştere ştiinţifică? (p. 23), sau de ce termenii de plusvaloare şi alienare nu sunt termeni ştiinţifici (p. 24), sau de ce ştiinţa nu poate stabili dacă socialismul e mai bun decât capitalismul (p. 35), sau de ce putem totuşi stabili calitatea unei religii în funcţie de ratele de sinucidere sau acţiunile caritabile (ibidem), sau de ce doar testarea ar verifica o teorie

Enrique Dussel, “Meditaciones anti-cartesianas: sobre el origen del anti-discurso filosófico de la Modernidad”, Tabula Rasa no. 9, Bogotá, July/Dec. 2008, http://www.scielo.org.co/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S1794-24892008000200010&lng=en&nrm=iso&tln g=es. socială (p. 59), şi nu şi analiza logică a conceptelor şi consecinţelor teoriei, şi la nivelul particularului şi la cel al generalului). Există multe alte exemple în carte, dar cele selectate aici ilustrează rezerva faţă de problema prezumţiilor ideologice ale teoriilor, iar fără luarea lor în considerare, decretarea teoriilor ca ştiinţifice, indiferent de metodele cantitative utilizate (v. p. 43) este cumva hazardată.

Dacă orice cunoştinţă trece prin subiect, este evident că adevărul este rezultatul experienţelor/al certului întrucât este „făcut” în afara simplei observaţii (sau, cum spunea Gianbattista Vico, verum et factum reciprocantur seu convertuntur)³, construit, şi el ca atare este supus analizelor. Dar principiul lui Vico nu stă numai la originea ştiinţelor hermeneutice (p. 74), ci poate fi folosit pe drept şi în legătură cu originea adevărului din teoriile sociale, cu praxis-ul. Pierre Macherey amintea că Gramsci, via Croce, l-a interpretat pe Vico ca promotor al ideii identificării speculative a acţiunii şi a gândirii⁴ (în timp ce pe Hegel – drept iniţiator al ideii reconcilierii lor, printr-un efort îndeplinit atât în registrul spiritual cât şi în cel acţional), dar oare deschiderea lui Vico nu poate fi folosită tocmai în direcţia de a chestiona şi condiţiile presupoziţiilor, de exemplu despre comprehensiunea prin care ar avea loc exclusiv ştiinţele omului?

Şi totuşi. O carte bună este doar una care merită să fie criticată. Chiar dacă unele idei din teoriile concrete descrise nu sunt transmise şi prin intermediul criticii autorului, concluziile trase la sfârşitul capitolelor permit înţelegerea de către cititori a necesităţii depăşirii perspectivelor istorice, inerent unilaterale. Autorul transmite – şi tocmai pe baza teoriilor concrete – o imagine dialectică (dar nu o numeşte astfel) asupra capacităţii ştiinţelor sociale de a da seamă de „orizonturi de realitate”, cum formula fizicianul teoretician în fizica particulelor Gilles Cohen-Tannoudji⁵ în urma lui

Gianbattista Vico, De antiquissima Italorum sapientia, ex linguae latinae originibus eruenda, 1710.

NOEMA XIV, 2015

Ferdinand Gonseth: faptul că procedura explicaţiei şi cea a comprehensiunii nu pot fi despărţite (pp. 77-78), faptul că este de dorit „o anumită combinare a descriptivului şi logicului, a individualismului şi holismului” (p. 82), faptul că dubletele conceptuale idiografic-nomotetic, individualism-holism, explicaţie-înţelegere (ca şi obiectiv-subiectiv, cantitativ-calitativ, micromacro, interior-exterior, natural-artificial, teoretic-empiric) „nu trebuie privite strict antitetic, ci mai degrabă integrativ…ca momente complementare” (p. 85), nu delimitate net ci mai degrabă gradual, şi că totuşi, asta înseamnă că (Hans Lenk) metodele sunt adeverite cu ajutorul metodelor sistemice (p. 91). Dar, adaug, oare aceste metode sistemice nu cer o depăşire a prudenţei neutraliste?

S-ar putea replica la această critică prea angajată că volumul a vrut să adune laolaltă – şi a şi reuşit – teorii fondatoare despre teoriile din ştiinţele sociale şi că spaţiul nu a mai permis multiplicarea paradigmelor, cea ideologică fiind una dintre ele, şi esenţială. Aşa că, dacă noi ştim că trebuie să avem în vedere şi 1) condiţionarea socială a teoriilor ştiinţifice ca factor creator al acestora, şi 2) corespondenţa dintre interesele participanţilor interni şi externi ai cercetărilor şi, pe de altă parte, paradigmele promovate, şi 3) caracterul inerent angajat al teoriilor din ştiinţele sociale (inclusiv al teoriilor epistemologice asupra acestor teorii), şi 4) consecinţele teoriilor, consecinţe ce evidenţiază importanţa criteriului angajamentului în analiza teoriilor ştiinţifice, dacă, deci, avem în vedere toate acestea, atunci lipsa lor nu face decât ca ele să ne apară mai clare. De asemenea, decât ca teoriile enunţate să ceară mai mult o perspectivă simultan integrativă şi critică asupra lor.

Şi tocmai pentru că oferta de analize ale teoriilor este deosebit de generoasă în carte, propun o rapidă nouă ediţie care să includă şi două instrumente sine qua non: un indice de persoane şi un indice de probleme. Dar, şi autorul cunoaşte şi el asta, orice material scris – iar acesta denotă o vastă lectură de specialitate şi o puternică dorinţă de a populariza un nivel superior de înţelegere a temei – este mai degrabă un prag peste care autorul trece repede, căci ceea ce îl interesează este ceea ce va scrie din acel moment încolo.

Şi totuşi, din nou. Daca ar exista spaţiu, s-ar putea discuta cu folos probleme ridicate de celelalte capitole. Iar această lipsă a recenziei provoacă o dată mai mult lectura acestui volum.

Note

4. : les enjeux d’une philosophie de la praxis et le débat Pierre Macherey, “Verum est factum Althusser-Gramsci”, în Sartre, Lukács, Althusser: des marxistes en philosophie, sous la direction de Eustache Kouvélakis et Vincent Charbonnier, Paris, PUF, 2005, pp. 144-155. Gilles Cohen-Tannoudji, “La pertinence du concept horizon de réalité en physique théorique contemporaine”, Dialectica, Volume 44, Issue 3-4, pages 323–332, December 1990, pp. 323– 332. .