Ioan Biriş: Conceptele ştiinţei (2010)

„Ioan Biriş: Conceptele ştiinţei (2010)”, Noema, Vol. XI, 2012, pp.535-539.

Sursa: http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2012_7_01.pdf

ABSTRACT. Ioan Biriş’s The concepts of science is a panorama of the main episte‑ mological theories in their logical development. The book focuses on the problem of the constitution, utilisation and functions of the concepts, and constructs the solving of this problem by discussing the relationships inside the triptych thinking‑language‑reality. The critical standpoint configures an integrative approach.

KEYWORDS. epistemology, theories of the concept, language, empiricism, cognitivism, scientific concepts.

Volumul radiografiază teoriile despre instrumentul esenţial al cu‑ noaşterii, conceptele. Ca urmare, el dă seama şi de modul în care s‑au structurat cercetările epistemologice. Logica impecabilă a autorului ne permite să însoţim mental aceste cercetări şi să înţelegem sporul dat nu numai de ciocnirea paradigmelor, ci şi de completarea lor în istoria procesului descris.

Conceptele presupun limbaj şi, ca urmare, se începe cu discuta‑ rea raportului limbaj – realitate. Oamenii au avut, de‑a lungul timpu‑ lui, diferite perspective despre lucruri şi despre cuvinte. Filosofii au surprins, ordonat şi demonstrat aceste perspective.

Prima nu putea să fie decât aceea realistă, corespondenţa dintre cuvinte/nume şi realitate (urmând gândirii mitice care nu diferenţia numele de lucru). Apoi a apărut ideea că limbajul implică şi capacita‑ tea omului de a sesiza esenţa din lucruri, din moment ce acestea sunt individuale, atât de diferite, dar trebuie să fie semnalizate. Esenţa era eidos‑ul, conceptul care reprezintă generalul. Acest general însuşi este de mai multe feluri, deoarece nu este numai denominativ (aşa cum învaţă oamenii cuvinte fără a înţelege serios ce înseamnă fenomenul numit), ci şi inteligent, capabil de a defini (atunci când oameni în‑ ţeleg ce înseamnă fenomenul, pot să îi numească trăsăturile), deci şi model, deci şi capabil de a fi legat de celelalte generaluri. La acest ni‑ vel, conceptul este, în fond, o întreagă teorie. Modul în care oamenii, mai precis, ştiinţa, ajung/e la semnificaţiile complexe ale conceptului a fost investigat, de‑a lungul timpului, în trei registre: naturalist (prin apelul la experienţă), logic (derivare analitică din concepte), matema‑ tic (perspectivă sintetică a priori). Aceste trei tipuri de explicare sunt interdependente şi se conjugă în aşa fel încât, de exemplu, disputa dacă noţiunile ştiinţei sunt mijloace de cunoaştere (instrumente) sau sunt definiţii, adică rezultate ale cunoaşterii, face parte numai din is‑ toria epistemologiei, şi nu reclamă un răspuns unilateral.

Dar această istorie a epistemologiei este fascinantă, iar Ioan Biriş ne‑a rememorat du‑te‑vino‑uri multiple dintre concepţii (şi momente).

O dată, dintre empirismul (corespondenţa limbaj‑realitate/limba‑ jul‑imagine a realităţii²) care s‑a dezvoltat în aşa fel încât, pentru el, cuvintele nu corespund unui în sine abstract al lucrurilor ci experien‑ ţelor oamenilor (ce cuprind/au de‑a face cu lucrurile). Această dezvol‑ tare se numeşte extensionalism, care s‑a manifestat în secolul al XX‑lea sub forma a trei teorii: verificaţionismul (Carnap, pe baza enunţurilor de bază, observaţionale, se înţeleg/se verifică şi celelalte enunţuri), be‑ haviorismul (Skinner, descrierea comportamentului duce la înţelegerea mentalului/conceptelor), operaţionalismul (Brigdman, conceptele co‑ respund operaţiilor care descriu diferite obiecte din realitate).

Potrivit autorului, extensionalismul exacerbează rolul referinţei şi reduce importanţa limbajului, a mentalului (p. 22). Wittgenstein II (Cercetări filosofice, 1953) este exemplul care ilustrează teoria limba‑ jului‑instrument, în care folosirea unui cuvânt îi dă semnificaţia.

Dar folosirea este diferită, nu numai empiric vorbind, ci şi teore‑ tic şi logic. Ioan Biriş se apleacă aici asupra raportului realitate‑gân‑ dire. Extensionalismul, în care definirea unui lucru implică evaluarea a tot ce cade sub acea definire, a cerut şi o depăşire a sa, în intensio‑ nalismul ce a apărut în logică şi matematică, şi în care definirea pre‑ supune o schemă de condiţii necesare şi suficiente pentru ca un lucru să fie definit într‑un fel. Autorul are o frumoasă descriere a metodei schematismului introdusă de Kant (pp. 39–32) şi ce este dezvoltată de Peirce, la care semnele sunt mediatori între obiectele realităţii şi su‑ biectul interpretant, şi care, astfel, dezvoltă teoria experienţei. Experienţa înseamnă, însă, construcţie, iar teoria care este expusă generos (pp. 35–60) este aceea a lui Carnap, în care amintirea asemă‑ nării construieşte treptat obiectele, iar în afara nivelului de bază, ce‑ lelalte sunt logice – forme ale procesului de semnificare/înţelegere şi forme ale obiectului. Mai clar, conceptele se formează nu prin clasifi‑ care, ci prin derivare, prin construcţie. Experienţa este lumea fenome‑ nală ce ne apare tocmai în urma acestui proces de construcţie.

Dar atunci trebuie să înţelegem modul în care se află în relaţie conceptele şi lumea. Autorul discută aici relaţia gândire‑limbaj, şi sub‑ liniază modul în care au evoluat teoriile despre limbaj. Întâi de toate, ele au îmbogăţit conceperea limbajului: nu numai ca formă şi instru‑ ment al gândirii, ci şi sub aspectul diferenţierii şi compoziţiei limba‑ jului ca atare. A existat, astfel, după tentaţia de a porni de la logică, perspectiva gramaticală în care valoarea cognitivă a fost sugerată de raporturile interne ale limbajului potrivit regulilor sale de constituire.

Apoi, teoriile despre limbaj au dezvoltat cunoştinţe noi – deci concepte noi (concepte‑teorii) – despre raportul gândire‑limbaj‑rea‑ litate. Semeioza, psihologia cunoaşterii, funcţiile cuvintelor, sensurile, semnificaţiile, raporturile cu referinţa, permit înţelegerea mai pro‑ fundă a fenomenului discutat.

Trecerea în revistă a teoriilor a mai arătat un aspect interesant: că ele au putut duce la imagini asemănătoare, ca şi la diferenţe, şi da‑ torită faptului că în raportul gândire‑limbaj, ele au plecat fie de la un element fie de la celălalt, şi au favorizat fie pe unul fie pe celălalt.

Un moment esenţial al tuturor acestora a fost preocuparea faţă de accesul la gânduri. Teoria lui Frege, ce accentuează rolul limbaju‑ lui – deci funcţia sa reprezentaţională (în care semnificaţia derivă din raportarea cuvintelor la lucruri) –, explică faptul că noi dispunem în primul rând de semnificaţia lingvistică, şi nu de cea conceptuală (p. 83). Ca urmare, noi dispunem de un sens şi în lipsa denotatului. Pe de altă parte, Husserl, care a insistat asupra mentalului – deci funcţia limbajului este expresivă –, a vorbit despre intenţionalitate ca proprie‑ tate obiectivă a actului mental.

În cadrul teoriei care favorizează limbajul, s‑au dezvoltat trei per‑ spective asupra semnificaţiei: cea inferenţială, în care semnificaţia este corelată cu evidenţa observaţiilor şi cu inferenţa (Carnap, Hem‑ pel, Quine etc.), cea comunicaţională, în care expresiile sunt urmă‑ rite în funcţie de capacitatea lor de a comunica (Morris, Stevenson, Grice, etc.), şi cea performativă, în care semnificaţia este în funcţie de capacitatea actelor de limbaj de a performa (Austin, Searle etc.). Per‑ spectiva comunicaţională, consideră autorul, s‑a impus ca reacţie la perspectiva logicistă, inferenţială. Deci utilizarea limbajului devine esenţială, iar „unitatea de analiză purtătoare de semnificaţie nu va mai fi enunţul lipsit de context, ci utilizarea contextuală a enunţului” (p. 122). În timp ce, mai departe, în perspectiva performativă „actele de limbaj nu mai sunt judecate după corespondenţa lor cu realitatea, ci ca factori de transformare a realităţii, ceea ce impune discutarea semnificaţiei conceptuale în funcţie de normele sociale” (ibidem).

Pentru a ajunge la conceptele ştiinţifice, cartea analizează în ca‑ pitolele următoare, IV şi V, şi aspecte logice ale noţiunilor – sfera şi conţinutul acestora – (pp. 123–193) şi tipurile de termeni – distribu‑ tivi şi colectivi – (pp. 194–239), care, inclusiv prin teoriile aferente, sunt foarte clarificatoare pentru probleme ce, în general, sunt o necu‑ noscută pentru cei exteriori cercului restrâns al logicienilor şi, astfel, nu se folosesc pe cât ar trebui în elucidarea semnificaţiilor, a raportu‑ rilor concrete gândire‑limbaj‑realitate.

Conceptele ştiinţei apar, ca urmare, în trei mari tipuri de teorii. În primul, cel clasic sau aristotelic, conceptele sunt definiţii. Dar o asemenea înţelegere întâmpină dificultăţi. În primul rând, deoarece „stabilirea univocă a referenţilor noţiunii în funcţie de proprietăţile definitorii nu este deloc simplă” (p. 244). Nici „asemănările de fami‑ lie” între un obiect şi un concept nu sunt suficiente: cognitivismul din ultimele decenii vorbeşte de „efectul de tipicitate”, adică de similitudi‑ nile globale, tipice pentru o clasă de obiecte.

Critica teoriei clasice a conceptelor arată că „pe măsură ce con‑ ceptul îşi realizează sarcina sa, domeniul faptelor individuale dat prin intuiţie sensibilă este redus şi el în mod progresiv… Se produce astfel o prăpastie între concepte şi lumea lucrurilor individuale…” (p. 252). Mai mult, există concepte (ex. gaz‑ideal, super‑ego, dezvoltare) care par a nu fi simple abstractizări (posibile în teoria clasică) ci care sunt mai degrabă construcţii ale minţii noastre.

De aceea, s‑a constituit teoria conceptelor‑teorii: conceptele sunt instrumente de recunoaştere a realităţii şi de creare a acesteia, ceea ce înseamnă că, pe de o parte, se transformă ca urmare a experienţelor cognitive, şi pe de altă parte, că stau la baza acestora prin semnificaţi‑ ile pe care le presupun, adică prin – dacă ne este permis – „atmosfera spirituală” pe care o emană, adică permit şi explică învăţarea. Rudolf Carnap şi Gaston Bachelard sunt analizaţi ca reprezentanţi ai aces‑ tui punct de vedere, inclusiv potrivit diferenţelor dintre ei, după cum problema conceptelor ce corespund unor fenomene noi, deci a unor noi concepte‑teorii, este rezolvată, cu ajutorul elementelor dezvoltate în capitolele anterioare (explicare intensională, explicare extensională, explicandum, explicatum), ca o creaţie (Eco). În acest cadru, relaţia de abducţie a lui Peirce (pp. 277–280) se arată a fi simultan înţelegere şi inferenţă, „putând fi acceptată drept o activitate intuitivă dublată de analiză raţională” (p. 280). Ca urmare, se deschide perspectiva abor‑ dărilor cognitiviste.

Acestea insistă pe faptul că, odată ce un concept este stabilit, el va facilita în situaţiile ulterioare încadrarea obiectelor, deci un „proces de tipizare” (p. 281).

Teoriile cognitive – teoria tipologică, teoria prototipului, empi‑ rismul conceptual, atomismul conceptual, teoria rolurilor conceptu‑ ale – nu mai pleacă de la modalităţile de descriere a obiectelor, a pro‑ prietăţilor în funcţie de care obiectele sunt cuprinse sau nu în sfera conceptului, ci de la obiecte. Un nume fundamental aici este Husserl, dar teoriile cognitiviste care se învârt în jurul dilemei obiect indivi‑ dual – obiect general, „rămân cantonate în planul psihologic sau al protojudecăţilor”. De aceea, consideră autorul, „sub aspect logic şi din unghiul de abordare al filosofiei ştiinţei este mai acceptabilă perspec‑ tiva conceptelor‑teorii” (p. 292).

Ultimul capitol este o posibilă tipologizare a conceptelor ştiin‑ ţifice: calitative (generice), comparative, cantitative, conceptele‑ima‑ gini, tipurile ideale, conceptele hermeneutice. Autorul îşi declară da‑ toria faţă de Lucian Blaga şi analizează modurile în care apar tipurile de mai sus în literatura problemei. Aici apare şi referinţa la concep‑ ţia lui Noica despre diferenţa dintre conceptele hermeneutice şi cele structurale.

În încheiere, este de prisos să amintesc că autorul discută cri‑ tic fiecare teorie, demers specific fiecărei cărţi bune. Dar, încă o dată, discutarea teoriilor se înlănţuie logic, un moment anterior pregătind, prin întrebările care apar din analiză, momentul ulterior, o perspec‑ tivă – perspectiva următoare. Iar imaginea de ansamblu a lui Ioan Bi‑ riş, aşa cum se constituie ea de‑a lungul cercetării, este aceea de dez‑ voltare şi completare dialectică prin asamblarea unor critici reciproce a, mai degrabă a momentelor istorice din construcţia epistemologică decât a unilateralizărilor. Este o imagine integrativă meritorie.

Aceste câteva notaţii reprezintă o interpretare mult prea sche‑ matică a bogăţiei de aspecte şi perspective din cartea lui Ioan Biriş. Conceptele ştiinţei trebuie considerată o referinţă obligatorie pentru toţi cei care doresc să înţeleagă universul cercetărilor epistemologice.

Note

1. Prof. univ. dr., Universitatea Politehnică din Bucureşti.

2. Vezi Wittgenstein I (Tractatus… 1922).